O sumedenie de stalagmite şi stalactice, ale căror forme sunt atât de bizare, încât călătorul rămâne pur şi simplu cu gura căscată, asigură faima uneia dintre cele mai frumoase şi mai fascinante peşteri de pe teritoriul României. Peştera Muierilor. Un nume care se pierde în negura timpului şi despre care se spune că a fost atribuit sălaşului de piatră din inima masivului calcaros - care se întinde cât vezi cu ochii în comuna gorjeană Baia de Fier - ca urmare a fenomenelor magice care se petrec aici. Oamenii locului spun că peştera ar avea efect curativ pentru femeile sterpe care, odată ce pătrund în măruntaiele impunătoarei cavităţi de calcar şi piatră, scapă de blestemul de a nu putea avea copii.

Amplasată pe marginea sudică a Masivului Parâng într-un loc sălbatic, cu atât mai incitant pentru drumeţii care vor să îşi „clătească” privirea cu fascinaţia locului, considerat, pe drept cuvânt, unic în România şi printre puţinele din Europa cu o asemenea încărcătură mistică, Peştera Muierilor se întinde pe o lungime de 4 kilometri pe râul Galben, care traversează de la un capăt la altul, peştera fiind cel căruia îi este atribuit meşteşugul uluitor al sculpturii în calcare mezozoice, a căror privelişte fermecătoare te însoţeşte la tot pasul.

Galeriile spectaculoasei grote a Muierilor - patru la număr - se găsesc la 40 de metri deasupra cursului Râului Galbenul, şi au o lungime totală de 1.230 de metri, 640 dintre aceştia fiind accesibili pentru vizitatori. Nu doar farmecul aparte al stalactitelor şi stalagmitelor ce împânzesc grota, oferind privitorului spectacolul unic al unor forme dintre cele mai ciudate, sunt cele care au dus faima peşterii mult dincolo de hotarele României, ci şi, mai ales legendele care vorbesc despre apariţia locului din măruntaiele muntelui.

Paznicul celor slabi

Dincolo de frumuseţea năucitoare, de basm, a interiorului peşterii, care desfată ochiul, există şi o serie de legende care circulă pe seama Peşterii Muierilor, legende despre care localnicii nu se sfiesc să spună că ar fi ţesute în gherghef de adevăr. Una dintre poveşti atribuie numele peşterii perioadei marilor războaie din timpuri străvechi, când bărbaţii înregimentaţi în cohorte de luptători ce-şi apărau plaiul străbun îşi lăsau femeile şi odraslele în „grija naturii”. Aici, între pereţii masivi de piatră ai grotei, „muierile” şi copiii îşi găseau sălaş sigur în calea năvălitorilor. Peştera era numai de ei ştiută şi oamenii rămâneau acolo până ce trecea urgia.

Zâna şi jurământul ei încălcat

O altă legendă a locului spune că, pe meleagurile Parângului, în vremurile vechi, trăia o zână a pădurii a căreia bunătate şi frumuseţe o transformaseră într-un adevărat idol al localnicilor. Protectoare a celor obidiţi, care poposeau în bătătura peşterii pentru a-i cere ajutorul, zâna avea puterea miraculoasă de a-i aduce pe bărbaţii plecaţi la război vii şi nevătămaţi în braţele soţiilor lor. Tot zâna era şi cea care le ajuta pe fetele bătrâne să se căsătorească, iar femeilor care nu puteau avea copii, zâna le rodea pântecele.

Într-o zi, spune legenda, pragul zânei a fost călcat de un tânăr foarte frumos, care i-a cerut să-l ajute să-şi găsească norocul. Chipeş şi dulce la vorbă, tânărul i-a răpit zânei inima, astfel că nu mult după ce l-a cunoscut, zâna a acceptat de dragul lui să îşi încalce jurămintele de castitate. Povestea ei de dragoste cu tânărul era sortită, însă, să aibă un final tragic. Părăsită de iubit, zâna avea să se stingă de durere. Trupul i-a fost mistuit, spun bătrânii locului, de o flacără venită din pământ. De atunci, numele peşterii a rămas pentru totdeauna Peştera Muierilor.

Atestată documentar în 1870

Primele informaţii despre Peştera Muierilor, adevărat monument al naturii (devenit în 1955 Rezervaţie Speologică, iar mai apoi, la scurt timp, Monument de Rezervaţie Natural) datează din anul 1870, când arheologul Al. Odobescu a menţionat-o întrun chestionar arheologic. De atunci, în cei aproape 150 de ani de existenţă, şirul descoperirilor arheologice, paleontologice, geomorfice, biospeologice şi mineralogice extrem de valoroase despre minunea de piatră din inima Parângului par a nu se mai termina. Aşa se face că, atraşi de mirajul poveştilor, dar şi de cel al ineditului alimentat de săpăturile speologilor, an de an, la Băile de Fier, turiştii iau cu asalt peştera considerată cea mai vizitată şi celebră grotă din România. Bizareria formaţiunilor carstice regăsite aici (stalagmite, stalactite şi coloane imense, formate prin picăturile de apă care se scurg de pe pietre) stârneşte şi ea fantezia vizitatorilor care s-au grăbit să boteze formele ciudate pe care le iau formaţiunile carstice cu denumiri pe măsură: aşa au apărut Domul Mic, Altarul, Candelabrul, Moş Crăciun, Cadâna sau Turcul, stalagmite şi stalactite de o frumuseţe uluitoare