– Nu crezi că ar fi fost mai potrivit să fi sunat înainte? Dacă nu îl găsim acasă?

– Emilia, omul abia se mișcă, unde crezi că ar putea să plece? În plus, nici măcar nu are telefon.

– Oare putem avea încredere în el ?

– Stai liniștită. E un pârlit care are nevoie de bani. Nu vezi în ce văgăună locuiește ?

– Cred că aici stă, l-a întrerupt avocata abia trăgându-și sufletul. Bate tu că nu există sonerie.

Agentul imobiliar și-a aranjat puțin hainele transpirate din pricina efortului de a urca patru etaje și a atins cu silă ușa apartamentului. Numaidecât o femeie scundă, cu părul rar și vopsit pe alocuri cu cerneală mov, le-a deschis, întâmpinându-i cu un zâmbet știrb, dar cald :

– Pofțiti, vă așteptam.

Un miros de mucegai amestecat cu mancare arsă și mizerie te strângea de gât cum călcai pragul acelei locuințe. Sărăcia era la ea acasă. Un hol strâmt, cocoșat de hainele atârnate pe pereți și câteva icoane decolorate te avertizau în legătură cu ce va urma. Sufrageria, nu era mai mare de câțiva metri pătrați, genul de locuință destinată căminelor de nefamiliști. Mobilierul era alcătuit dintr-o canapea roasă de vreme și mâini murdare, o măsuță pe care se sprijinea un televizor uzat și un fotoliu în care leneveau două pisici.

– Domnul Istodorescu nu este ? au întrebat-o pe femeie.

– E în baie, se spală. A băut cam mult aseară.

– Anton, hai odată că au venit domnii. Luați loc în fotoliu, a invitat-o pe avocată.

– Sunt pisicile acolo.

– Tomiță, Geta, hâș de aici, leneșilor. Faceți loc doamnei. Așezați-vă repede până nu se răzgândesc.

Fotoliul, acoperit cu o pătură cadrilată, părea raiul puricilor și al firelor de păr.

– Prefer să stau pe canapea, a răspuns avocata, calculând riscurile.

– Oriunde, dar nu acolo. E udă pentru că a vomitat Anton pe ea azi dimineață.

– Bună ziua, bine ați venit. Anton Istodorescu, îmi pare bine.

Individul era bucățică ruptă din peisajul dezolant al casei în care trăia. Purta o cămașă care în tinerețea ei fusese probabil verde, niște pantaloni de stofă care prinseseră un luciu intens de la urmele de grăsime, iar în picioare avea o pereche de papuci de plastic ce-i dezgoleau niște degete în- negrite și umflate. O burtă imensă îi atârna mult sub șolduri, făcându-l să se miște greoi și apăsat. S-a aruncat în canapeaua cu care era în simbioză perfectă și a început să își maseze un picior:

– Dacă merg până la baie mă simt ca și cum aș alerga la maraton.

– Putem începe discuția? L-a întrerupt agentul imobiliar.

– Sigur. Vreți un pahar cu apă de la robinet?

– Nu dorim nimic. Domnule Istodorescu, ne-ați fost recomandat de un prieten comun ca fiind un om de încredere.

– Păi eu nu știu ce părere are despre mine domnul Adrian? Ehe, din câte belele l-am salvat! N-am zis nimic când m-a pus admnistrator la cinci firme și m-am trezit cu procurorii pe cap. Nimic n-am zis. Că și el m-a ajutat cu piciorul când am avut nevoie.

– Noi avem un teren pe care dorim să-l vindem, i-a explicat agentul imobiliar.

– Și eu ce trebuie să fac?

– Absolut nimic. Să ne dați o semnătură pe contractul de vânzare cumpărare și ați terminat.

– Cum adică?

– Dumneavoastră veți fi vânzătorul acelui teren. Noi v-am făcut proprietar. Veți primi un comision pentru această afacere.

– Cam cât?

– Cinci mii de euro.

Ochii bărbatului s-au luminat. Atâția bani nu văzuse în viața lui.

– Sunt de acord cu tot. Unde trebuie să semnez?

Avocata a scos un contract intitulat de prestări servicii.

– Aici. Următoarea semnătură o veți da în fața notarului când se vor încheia actele finale.

– Și unde scrie că voi primi cei cinci mii de euro?

– Nu scrie nicăieri, i-a explicat agentul imobiliar. În calitate de proprietar al terenului, veți primi întreaga sumă, ce va fi virată într-un cont pe numele dumneavostră.

– Adică aș putea să îi păstrez chiar pe toți?

– Ați putea, dar nu cred că doriți să faceți așa ceva.

– Era o glumă, sunt om cinstit.

– După ce banii vor intra în cont îi veți scoate în numerar și mi-i veți da mie, a continuat avocata. Și tot atunci vă veți opri cei cinci mii de euro.

– Pot să ajung la pușcărie pentru asta? A întrebat omul.

– Nicidecum. Toate actele sunt în regulă.

Cei trei au bătut palma. Agentul imobiliar se obligase să găsească un cumpărător, iar împreună cu avocata urmau să se ocupe de intabularea terenului și deschiderea unui rol fiscal la admnistrația financiară. Documentele care dovedeau proprietatea lui Aurel Istodorescu erau de necombătut: o hotărâre judecătorească prin care, în urmă cu zece ani i se recunoștea o uzucapiune pentru un teren în suprafață de două mii de metri pătrați.

Sentința părea autentică – purta un număr de dosar, avea ștampila originală a instanței care atesta rămânerea definitivă a hotărârii, iar numele reclamantului era Istodorescu Aurel, domiliciat în casa pe care v-am descris-o la început. Falsificatorii aveau nevoie de o intabulare a terenului pentru ca acesta să poată fi vândut și aici intrau în acțiune priceperea și relațiile agentului imobiliar.

– Nu pot să-ți fac intabulare fără o schiță cadastrală a terenului, i-a spus funcționara de la cadastru.

– Și cum fac rost de schiță?

– Te trimit eu la cineva. E un fost ofițer, îi spui că vii din partea mea. În două zile te rezolvă dacă îi dai cinci sute de lei.

Agentul imobiliar era presat de timp , așa că i-a dat fostului ofițer o mie de lei și a doua zi schița era desenată și ștampilată. Avocata avea ca misiune deschiderea unui rol fiscal al terenului și obținerea unei dovezi că impozitul a fost plătit la zi. Nu-și făcea griji, pentru că directoarea de la taxe și impozite îi era datoare, iar situația juridică a acelui teren era una incertă. Acesta era și motivul pentru care îl aleseseră de la bun început. Nimeni nu știa dacă aparține domeniului public sau celui privat al statului, fiind lăsat în paragină.

Domnul Olteanu era proprietarul unei spălătorii auto și dorea să-și extindă afacerea. Dar pentru asta avea nevoie de un teren. Ghinionul i l-a scos în cale pe Daniel Enescu, agentul nostru imobiliar. Întâmplarea a făcut ca terenul despre care v-am tot povestit să se învecineze cu spălătoria domnului Olteanu, iar acesta a fost mai mult decât fericit să-l cumpere.

– Bună ziua, numele meu este Daniel Enescu. Am înțeles că sunteți interesat de terenul de la numărul 253. Sunt agent imobiliar și il am în portofoliu.

– Care-i prețul ?

– Două sute de mii de euro.

– Actele sunt în regulă ?

– Absolut. Este vorba de o hotărâre judecătorească.

– Spune-i că-i dau o sută nouăzeci de mii de euro și facem actele săptămâna viitoare. Dar mergem la notarul meu în care am încredere să verifice actele de proprietate.

– Voi discuta cu clientul meu și am să vă comunic.

Spre seară agentul imobiliar i-a dat vestea cea bună – vânzătorul acceptase oferta.

– Trebuie să semnăm un contract de comision, domnule Olteanu.

– Cât vrei comision?

– Șapte mii cinci sute de euro la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare.

– Cam mult,dar îmi place de tine că te-ai mișcat repede. Mâine dimineață îmi trimiți actele să le dau notarului apoi aștept să îl cunosc pe vânzator.

Venise vremea ca Aurel Istodorescu să intre în scenă. Avea emoții, dar gândul la cei cinci mii de euro îl împingea de la spate. Notarul verificase documentele – totul părea în ordine. Au stabilit ca dată a vânzarii săptămâna următoare. Între timp domnul Olteanu își făcea planul de afaceri. În ziua semnării contractului notarul părea ușor abătut.

– Ceva nu e în ordine cu oamenii ăștia, i-a spus domnului Olteanu. Am aflat că vânzătorul a fost condamnat pentru înșelăciune, iar agentul imobiliar are niște dosare penale pe la DIICOT. Poate ar fi bine să faci câteva cercetări înainte.

– Ai zis că hotărârea judecătorească e cel mai puternic act de proprietate, nu mă pune acum să mă răzgândesc. Semnăm și gata.

Actele fuseseră întocmite. Vânzătorul urma să primească banii în aceeași zi prin transfer bancar. Numai că suma tranzacționată era prea mare, iar domnul Olteanu a trebui să meargă personal la bancă pentru a semna un ordin de plată. Cum a ieșit din bancă a primit un telefon de la fratele său:

– Ai semnat actele ?

– Da, acum o oră. Dau de băut.

– Nu pot să cred. Sunt niște escroci, te-au înșelat. Am un prieten la judecătorie și l-am rugat să verifice numărul dosarului și sentința judecătorească. Nu există acest dosar, iar judecătorul care apare în hotărâre nu există nici el. Totul este un fals foarte bine făcut. Trebuie să mergi urgent la poliție. Ai făcut plata?

– Acum am ieșit din bancă, banii au plecat deja.

Nici nu a terminat această convorbire când a primit un nou apel. Era o funcționară bancară care i-a comunicat că greșise o cifră a contului în care trebuiau transferați banii și tranzacția nu putea fi efectuată.

– Doamnă, mi-ați dat cea mai bună veste. Nu vreau să plece banii din contul meu, țineți-i acolo.

Era salvat. Trebuia să recupereze doar cei șapte mii cinci sute de euro pe care îi plătise agentului imobiliar. Tocmai primise un mesaj de la acesta, în care îl întreba dacă s-a rezolvat problema la bancă.

– M-ați înșelat, sunt în drum spre parchet, i-a răspuns domnul Olteanu.

În prezent dosarul se află pe masa unui procuror, așa că povestea încă își așteaptă sfârșitul.