Roxana Mînzatu este, oficial, nominalizarea României pentru funcția de comisar european. Fost secretar de stat în Ministerul Fondurilor Europene, președinte al Agenției Naționale pentru Achiziții Publice, ministru al Fondurilor Europene, secretar de stat în subordinea prim-ministrului României și, în urma alegerilor din această vară, europarlamentar, Roxana Mînzatu a fost și una dintre personalitățile feminine incluse în ediția 2024 a Topului 100 femei de succes din România, realizat de revista Capital, ocazie cu care ne-a acordat un interviu în exclusivitate.

- Care au fost cele mai mari provocări cu care v-ați confruntat de-a lungul carierei?

- Eu însămi îmi sunt propria provocare, dintotdeauna. Încă din școală m-am confruntat cu sindromul impostorului. Chiar și când nu știam că așa se cheamă. Nu am crescut cu o mentalitate a încrederii în sine, a stimei de sine, dimpotrivă. Educația mea a fost bazată pe ideea de a munci mult pentru a demonstra că meriți un loc de muncă, o promovare, că… meriți! Mama îmi spunea des, că dacă învăț, nu voi ajunge și eu la… „mătură”. Deși munca mea a dat rezultate bune sau foarte bune, totuși, mărturisesc că adesea am gândit că nu sunt suficient de pregătită, de eficientă, de merituoasă. Asta a dus la ezitări, la oportunități ratate. Cert este că am găsit mereu calea de a pune punct și de a o lua de la capăt, cu noi joburi, noi provocări profesionale.

- Cum le-ați depășit?

- Chiar dacă periodic caut noi provocări profesionale, e important să spun că am păstrat un fir roșu în carieră – lucrul cu fondurile europene, fie în mediul privat fie în cel public, fie în cel neguvernamental, chiar. Acest fir roșu mi-a construit, în timp, credibilitate. Dar cel mai important – încrederea în mine însămi. În același timp, din acest complex, s-a născut bucuria mea de a recunoaște ce e bun în semeni, meritele celorlalți, plăcerea de a-i încuraja, de a-i crește, de a-i mentora și „împuternici” (empower, cum zic americanii). Din tot răul, deci, a venit și un bine – îmi face o mare plăcere să ajut tinerii, oamenii să se descopere, să evolueze.

Munca, înainte de toate

- Cum arată programul dumneavoastra zilnic?

- Nicio zi nu seamănă cu alta și presupune multe călătorii mai ales că, deși eu activez profesional în Capitală, am familia în Brașov – soțul și pe mama mea în vârstă de 89 de ani care locuiește cu noi – , unde revin săptămânal sau chiar de două ori pe săptămână. Ziua mea de lucru începe cu partenerul de nădejde, un cappuccino decofeinizat. Fie dimineața, în micul birou de la etajul 4 din Palatul Victoria. (La momentul realizării interviului, Roxana Mînzatu ocupa funcția de secretar de stat în subordinea prim-ministrului României – n.r.) Sau direct la ședințe sau evenimente. Plec des în deplasări în țară, iar trenul îmi este al doilea birou, câtă vreme am cu mine laptopul și telefonul conectat la Internet.

- Există o constantă în această activitate?

- A fi secretar de stat nu este un job cu un program constant. Este, până la urmă, un rol de demnitate și reprezentare publică care presupune să răspund din mers diferitelor solicitări. Fie că ele vin de la premier sau de la colegii din Guvern, fie că vin de la partenerii din mediul privat sau neguvernamental. În realitate, ca în aproape orice altă profesie, nu mă dezbrac de rolul profesional nici chiar când ajung acasă. Rămâne cu mine oriunde aș fi, la un click distanță – pe telefon, Whatsapp, pe rețele sociale sau prin email.

Familia, un element esențial

- Cât de mult v-a influențat familia?

- Eu, ca mulți alții din generația mea, generația anilor 80 din România, am fost profund motivată de ideea de a ieși din sărăcie și dintr-o existență gri, tristă. Mama avea 45 de ani când m-am născut. Așa încât am crescut și cu părinți care aveau deja vârsta unor bunici. Mama a lucrat ca femeie de serviciu după nașterea mea. Și îmi aduc perfect aminte zilele în care o însoțeam la birourile unde făcea curățenie. Am, și astăzi, un imens respect pentru toți oamenii care ne asigură curățenia tocmai pentru că am trăit cu mama acei ani de efort și, de multe ori, de umilință.

- V-a plăcut școala?

- Am avut o copilărie și o adolescență marcate de lipsuri materiale, fără vacanțe sau excursii, marcată de vârsta înaintată a părinților. Ca o evadare, poate, am iubit școala și timpul petrecut acolo. De mică am prețuit ideea de a învăța un pic mai mult. De a munci un pic mai mult decât cel de lângă mine. Pentru că am avut nevoie nu doar să îmi câștig existența, dar și să ofer părinților mei confortul pe care ei nu au avut cum să ni-l ofere. Primul meu job mi-a permis să iau un credit prin care am cumpărat centrală și tot sistemul de calorifere. Și am avut, pentru prima data, apă caldă la robinet.

Fratele, un model de viață

- Care sunt modelele pe care vi le-ați luat?

- Modelul meu vine tot din familie. Este fratele meu mai mare, Sorin. Care, deși plecat de lângă noi de când eu eram mică, este mintea sclipitoare a familiei noastre. Dar și cel care ne-a mai sprijinit, material, în anii când eu eram elevă de gimnaziu sau liceu, iar părinții erau deja pensionari. După ce a absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității din București și a cochetat cu jurnalismul în capitala postdecembristă, în 1991 Sorin a plecat în Marea Britanie pentru a lucra la BBC. Iar în 1992 a început un masterat la Universitatea Tufts din Boston, SUA.

- Unde s-a stabilit fratele dvs.?

- Sorin Adam Matei este astăzi prodecan al colegiului de arte liberale la Universitatea Purdue din Indiana. A scris mai multe cărți în limba română printre care „Boierii Minții”, „Idei de Schimb” – favorita mea – sau ”Idolii Minții”. Una peste alta, chiar dacă am trăit condițiile complicate, austere, ale anilor ‘80-‘90 păstrez o recunoștință uriașă părinților mei. Care, în ciuda educației lor limitate și a vieții grele pe care au dus-o, ne-au ajutat să studiem. Și ne-au încurajat să țintim dincolo de mediocritate.

Nu există rețete pentru succes

- Cum realizați echilibrul între viața personală și cea profesională?

- Petrec, din păcate, destul de mult timp departe de familie și de casă. Am fost întotdeauna recunoscătoare pentru soțul meu, care mă susține și mă înțelege. Mă încurajează în povestea profesională incredibilă pe care am avut șansa să o parcurg. În plus, amândoi avem grijă să punem timp deoparte pentru a merge la cinematograf. Sau pentru o mica drumeție în doi sau cu prietenii, acasă, la Brașov, acolo unde aceste activități ne sunt foarte la îndemână. De altfel, sunt mulți ani de când avem în rutină să urcăm și coborâm pe jos distanța dintre Brașov și Poiana Brașov pe un traseu tot mai popular numit „Drumul vechi”.

- Care considerați că este „rețeta" pentru a ajunge o femeie de succes?

- Nu există rețete și, dacă îmi permiteți, în nici un caz nu există rețetă pentru succes. Eu cred că definiția succesului diferă nu doar de la om la om, diferă chiar și la același om, în diferite etape ale vieții sale. Eu cred că povestea fiecăruia este marcată de familie, de temperament, de șansă și de oamenii care îl influențează. Și, esențial, de locul și de timpul în care trăiește.

- Cum v-ați caracteriza într-o singură frază?

- Mă găsiți între un dicton – „Omul sfințește locul!” și un refren – „Love is the answer!”