Exclusiv. Fără precedent în justiția română: protecție împotriva alienării parentale, recunoscută ca violență psihologică. Cazul care a rupt o paradigmă

Irinei Tomescu, sursa: arhiva personala

Timp de șase ani și jumătate, un copil din România a crescut separat de unul dintre părinți, deși instanțele constatau, hotărâre după hotărâre, existența abuzului, a alienării parentale și a suferinței copilului. Deciziile existau, însă efectele lor lipseau. Nimeni nu a avut curajul să rupă copilul din mediul în care trăia, dintr-o teamă adânc înrădăcinată în practica judiciară: aceea că separarea de părintele agresor ar fi mai traumatizantă decât menținerea copilului într-un abuz psihologic constant, dar „invizibil”.

Această paradigmă a fost însă, pentru prima dată în România, răsturnată.

Într-o decizie fără precedent, instanța a emis un ordin de protecție exclusiv pentru violență psihologică și socială, obligând mama să păstreze distanța față de propriul copil și să poarte un dispozitiv electronic de supraveghere. Mai mult, ordinul de protecție a fost extins și asupra familiei materne, recunoscută ca participant activ la procesul de alienare. Copilul a ajuns, în sfârșit, în siguranță, alături de tată.

Avocata care a instrumentat acest dosar este Irina Tomescu, una dintre puținele voci din practica juridică românească ce vorbesc deschis despre alienarea parentală ca formă gravă de violență psihologică.

De ce este acest caz un precedent

Potrivit Irinei Tomescu, caracterul de precedent al deciziei nu stă doar în soluția finală, ci în dificultatea extremă de a proba violența psihologică. Dacă violența fizică lasă urme vizibile, alienarea parentală presupune un proces lent, sistematic, care se produce în timp, prin manipulare emoțională, izolare și denigrare constantă a celuilalt părinte.

„Este foarte greu de demonstrat. Ordinul de protecție a presupus un volum uriaș de probe, documente, evaluări și hotărâri succesive, adunate pe parcursul mai multor ani”, explică avocata.

Deși legislația românească recunoaște alienarea parentală ca formă de violență psihologică și prevede măsuri de protecție, aplicarea lor rămâne rară. Practica judiciară a fost, până acum, marcată de reținere și de teama de a lua decizii ferme în privința minorilor.

Alienarea parentală: violență, nu conflict

Un element esențial reținut de instanță în acest caz este definirea clară a alienării parentale nu ca un simplu conflict între părinți, ci ca o formă de agresiune asupra copilului.

După divorț sau separare, tot mai mulți părinți se confruntă cu situații în care copilul este folosit ca instrument într-un conflict nerezolvat. În timp, această dinamică produce o înstrăinare progresivă: copilul este îndepărtat emoțional de un părinte, prin inducerea fricii, a vinovăției sau a respingerii.

„Este o problemă națională. Din ce în ce mai mulți părinți se confruntă cu alienarea parentală, iar copilul ajunge să fie prins într-un abuz psihologic care nu este recunoscut suficient de repede”, subliniază Irina Tomescu.

Mitul „copilului obișnuit cu agresorul”

Poate cel mai dificil obstacol în acest dosar a fost combaterea unui argument frecvent întâlnit în instanțe: acela că separarea copilului de părintele agresor ar fi mai traumatizantă decât menținerea situației existente.

Este un raționament care a blocat, ani la rând, intervenția reală a statului. În realitate, arată practica internațională și literatura de specialitate invocată în cauză, trauma majoră nu este separarea, ci expunerea continuă la violență psihologică.

„Menținerea copilului într-un abuz constant produce efecte psihologice grave, de durată, care pot marca întreaga viață”, explică avocata.

Șase ani și jumătate de hotărâri fără efect

Un alt aspect dureros al acestui caz este durata: șase ani și jumătate în care hotărârile judecătorești au existat, dar nu au produs schimbări reale în viața copilului.

Potrivit Irinei Tomescu, sistemul ajunge adesea să „mizeze” pe epuizarea părinților non-agresori. Mulți renunță, cedează sau nu mai au resursele emoționale și financiare să continue lupta. În acest caz, tatăl a rezistat ani la rând, în ciuda presiunii psihologice și a denigrării.

„Am avut norocul unui client care nu s-a lăsat. Din păcate, nu toți pot duce o astfel de luptă”, spune avocata.

Ce urmează pentru copil

Pe lângă ordinul de protecție, în acest caz a fost inițiată și o acțiune privind decăderea din drepturile părintești, dar și alte proceduri juridice extrem de complexe. Pe latură penală, un alt obstacol major îl reprezintă termenele de prescripție, considerate de avocată mult prea scurte pentru fapte ale căror consecințe pot marca întreaga viață a copilului.

Cazul ridică astfel o întrebare incomodă pentru întregul sistem: câți copii rămân blocați în situații de abuz psihologic pentru că intervenția statului vine prea târziu?

Un semnal pentru justiție

Dincolo de drama individuală, acest dosar transmite un mesaj clar: alienarea parentală este violență, iar interesul superior al copilului nu poate fi sacrificat de teama unor decizii dificile.

Pentru prima dată, o instanță din România a avut curajul nu doar să afirme explicit acest lucru, ci și să acționeze, oferind protecție. Este un pas tardiv pentru copilul din acest caz, dar poate fi un început pentru alții.

Rămâne de văzut dacă acest precedent va fi urmat sau dacă va rămâne o excepție într-un sistem care, prea des, a ales să nu vadă abuzul atunci când acesta nu lasă urme vizibile.