Oana Roman a trăit o viață departe de ce își imaginau cei din jurul ei. Fiică de premier, cu o mamă profesoară, lumea a trăit cu iluzia că ea a avut o soartă care nu i-a aruncat în cale mari probleme. Contrar aparențelor, fiica Mioarei și a lui Petre Roman a trecut peste numeroase cumpene.
În cartea de memorii scrisă de Mioara Roman, femeia pune pe tavă cele mai marcante momente din viața familiei. În majoritatea cazurilor, cele cu cea mai mare importanță și gravitate au fost situațiile care o implicau pe fiica lor, Oana.
Sursa: arhiva EVZ
De la pierderea bijuteriilor de valoare, după ce casa Oanei a fost călcată de hoți, până la cutremurătorul diagnostic pe care i l-au pus medicii fiicei sale, în 1998, poveștile Mioarei Roman sunt ca un scenariu de film care ține publicul cu sufletul la gură. Iată câteva pasaje:
Presiunea de a se ridica la înălțimea numelui Roman
„Primăvara lui 1998 și ce a urmat a fost o perioadă zbuciumată nu numai pentru Petre. Oana s-a întors de la studii și pur și simplu n-a găsit de lucru, în ciuda masteratului luat la Paris, undeva unde nimeni nu prea avea vreo influență. A fost foarte șocant pentru ea și a trăit un moment de tensiune. La fel și Catinca. Erau învățate să-și creeze propriul lor destin, la un moment dat”, rememorează Mioara Roman în cartea sa.
Hoții i-au spart casa și iau furat cele mai valoroase bijuterii
„Oana închiriase o garsonieră, dar i-au spart-o și i-au furat niște lucruri, însă cel mai rău îmi pare că i-a furat inelul moștenit de la străbunica ei, de la bunica mea, care l-a dat mamei mele și eu i l-am dat ei. Și eu și Rodica (n.r. sora Mioarei Roman) am avut câte un inel. Al Oanei era un inel din anii '30, din perioada Art Deco, cu un rubin foarte frumos. I-au mai furat bijuterii de argint de la Tiffany, discuri și altele”, mai scrie în autobiografie fosta soție a lui Petre Roman.
Șocul vieții lor: Oana Roman, diagnosticată cu epilepsie!
„(...) Apoi, în iunie-iulie '98 a fost povestea convulsiei suferite de Oana într-o dimineață. Pe la ora 5:00 prietenul ei ne-a dat telefon și a dus-o în spitalul Elias. Petre a venit și el foarte stresat. Șefa secției de la spital a zis că este epilepsie - era îngrozitor, dar nu este genul nostru să ne blocăm în lamentații. După trei zile a ieșit cu un tratament prescris.
M-am interesat mai mult și am găsit în echipa aceea un doctor mai tânăr. Dar și el părea foarte decis că este epilepsie și că trebuie pusă „sub protecție psihologică”. Am luat RMN-ul pe care i l-au făcut și l-am dus uneia dintre verișoarele mele care a lucrat la Spitalul 9 ca logoped. Acolo era cineva foarte bun la interpretarea RMN-ului. S-a uitat și a zis: „Doamnă, nu se vede nimic pe RMN, nu are epilepsie, convulsia o fi avut-o din altă cauză”.
Noroc că Oana are un caracter puternic și n-a vrut să ia medicamentele prescrise la Elias. Am vorbit apoi cu un doctor pe care îl cunoscusem un an înainte, era în America de mulți ani, de prin 80, și reușise să ajungă șef de secție la un spital. „Veniți!”, ne-a spus. „Aranjăm!”. Bine că n-am plătit, doctorii mai reușesc asta.
În septembrie '98 ne-am dus acolo. Doctorul acela i-a mai făcut Oanei un RMN și a spus același lucru: „Câtă vreme nu se vede nimic, nu este epilepsie. Astfel de convulsii apar la doi din 10 americani, iar în Europa la unul din 10 oameni. Dacă nu se repetă, e ok. I-a spus să nu conducă șase luni și să se relaxeze, să nu facă nimic, absolut nimic.
Culmea este că am căutat dosarul Oanei la spital la Elias acum vreo câțiva ani, la aproape 10 ani de la incidentul acela, iar dosarul nu mai există. Mi s-a spus: „La arhivă nu mai este nimic”. Zic: „Cum nimic?”. Nu mai era nici foaia de internare, darămite diagnosticul”, a scris Mioara Roman.