Florin Postolachi a fost unul dintre oamenii care au trăit pe viu celebra revoltă de la Brașov, din anul 1987, atunci când România era sufocată de regimul Ceaușist.

Florin Postolachi a povestit întâmplări remarcabile, petrecute în timpul revoltei din orașul de sub Tâmpa.

„Orașul trist, oamenii supărați, patrule de poliție cu câini, orașul foarte militarizat. Prietenii mei erau toți triști, au venit să mă vadă. Mama era cea mai bucuroasă. Ne-au lăsat în arestul poliției, nu ne-au dat drumul seara acasă. Ne-au ținut o noapte în plus și ne-au bătut.

Erau două lucruri distincte: domnul cu Teo și domnul cu Eugenia. Pe lângă faptul că eram flămânzi și ne-a potolit un pic foamea, ne-a dat un pic de speranță. Ne gândeam că mai există și oameni de genul acesta. Și când am plecat de la militie, am luat-o la fugă. Să nu se răzgândească. Aș fi fugit până la București, doar să scap de acolo.

Am fugit spre casă și au aflat prietenii. Mama era la muncă și am sunat la birou, mama lucra la un magazin. A venit cu două colege să mă vadă, au venit prietenii, chiar unul a răsturnat mesele pe acolo să vadă dacă avem microfoane. M-am întâlnit cu toți prietenii și au venit fără restricție. Au venit, m-am dus și eu la ei, eram foarte, foarte supărați”, și-a amintit invitatul lui Ionuț Cristache.

Au fost radiați

„Nu știa lumea unde suntem, ce se întâmplă, erau tot felul de zvonuri. Și chiar s-a întâmplat la un moment dat să mă treacă, și vorbesc în conștiința de cauză, pentru că m-a trecut pe mine printr-o cameră, cu o lumină roșiatică. Anchetatorul nu a intrat cu mine, m-a așteptat în cealaltă parte, pe unde am ieșit. Am crezut că așa ne-au iradiat. Am gândit cu un fizician de la Măgurele și mi-a zis că și simpla trecere printr-o cameră, 5 secunde, se poate.

Chiar am fost la un moment dat la președintele Iliescu și la ministrul Sănătății și le-am povestit președintelui Iliescu despre temerile noastre că am fi fost iradiați, și a fost foarte obraznic: "Da, mureați până acum dacă vă iradia!" Și ne-am tot gândit, eu la un moment dat aveam la Mediaș o doctoriță care făcea terapii din astea, din Republica Moldova, alternative. Foarte bună și în ultima zi m-am dus timp de două luni de zile, în fiecare săptămână. M-am dus preventiv. Aveam o teamă și eram Foarte bună și în ultima zi, m-am dus timp de două luni de zile, în fiecare săptămână. M-am dus preventiv. Aveam o teamă și eram cam slăbit și erau multiple cauze. Și după Revoluție m-am dus, am auzit de la cineva că doctorița aceasta este bună. Și când am plecat în ultima zi, după ce m-a consultat, mi-a zis: "Domnule Postolachi, când ați venit la mine și v-am testat, am văzut niște metale circulând prin corpul dumneavoastră, dar au dispărut. Să știți că niciodată nu voi recunoaște chestia asta. Eu vă spun așa, ca să știți. Le-ați avut, acum au dispărut, nu știu ce s-a întâmplat."

Noi întotdeauna ne-am resemnat, ne-am obișnuit, am fost conștienți că nouă ni s-au întâmplat lucrurile, dar familiile noastre sunt cele care suferă și acum ne este de multe ori teamă să mergem la televizor să povestim, ca să nu cumva să se uite mamele sau soțiile și să retrăiască clipele acelea”, a mai afirmat Postolachi.

Trecerea timpului post-revoltă

„Lumea a fost lângă noi. M-au dus la o uzină unde se făceau șuruburi, acolo m-au primit oamenii aceia, deși erau de la cămine, erau băieți și fete de la cămine de la țară, m-au primit fantastic. Am avut suportul lor necondiționat, știind cine sunt, riscând să aibă o relație cu mine, eram urmărit. Veneau acasă, au terorizat-o pe mama mea. Veneau câte doi-trei milițieni noaptea, dădeau telefoane, povesteau cum l-au găsit pe unul cu gâtul tăiat în containere, ca să o sperie pe mama mea. Și veneau în costume. Eu aveam un prieten care avea tot așa, un video recorder. Nu, el avea casete, eu aveam video recorder, făceam schimb. Și el purta tot așa costum. Și într-o zi a venit să mă caute acasă și sună la sonerie și răspunde mama mea și spune: "Sunt un prieten de-al lui Florin." Și mama spune: "Florin nu are prieteni în costum."

La uzină eram monitorizat, aveam doi oameni lângă mine. Eu fiind fost fotbalist, am jucat fotbal acolo un turneu la uzină, am câștigat turneul, mă iubeau ăia pe acolo. Și la un moment dat aveam un grup, am vrut să fug în Serbia, cu un băiat și două fete. Și vorbeam la telefon și auzea mama mea și povestește la un moment dat unei colege că vreau să fug. Și ajung la schimbul doi la uzină, la Șurubul unde eram, și găsesc pe ceas un bilet "Postolachi, la director". Și mă întreabă directorul: "Ba, vrei să fugi?". Mi s-au înmuiat genunchii. Uite, am auzit că vrei să fugi. Și îi spun: "Domne, zic, vreau să învăț, mă bagi trei schimburi, eu nu aveam treabă cu dreptul, dar l-am făcut, dacă tot le-am zis." Și mă întreabă: "Și ce mai vrei, mă?". Și îi zic: "Mă bagi trei schimburi, trebuie să mă pregătesc." Pai cum să fugi mă, ești nebun la cap? După ce ai făcut ce ai făcut.

Întâi mă cheamă la biroul de documente secrete, și acolo un ofițer de securitate zice: "Ne-am gândit să te trimitem la vizita medicală pentru ofițer de securitate." Am crezut că râd de mine ăștia. Da, domnule Florin, că sunteți simpatic. Celălalt zice: "Da, sunteți înalt, ați făcut liceul." Zic: "Am o problemă." Domnule, dacă nu aveți probleme cu miliția, foarte bine! Nu, domnule, nu am.”

Vizita lui Ceaușescu

„Vine Ceaușescu în Brașov. Îi închide pe ai de la Roman în secții și îi aduce pe restul de la celelalte uzine din Brașov să pară că... Și mă trimit ăștia de la Șurubu, când eu eram cel care strică "Jos Ceaușescu!" "Nu, domnule, că ești băiat bun, cuminte." Și eu m-am dus prin secție, am sunat la uși, m-au văzut toți pe acolo. Și pe urmă când am văzut că nu-mi răspunde nimeni m-am întors și mi-au dat o pancartă cu Elena Ceaușescu, eram chiar lângă ei. Și a doua zi mă cheamă și îmi zice: "Bre, ce ai făcut mă, nu te-ai dus?!" Dar nu ți-am zis să nu mă trimiteți? Și nu m-au mai trimis niciodată.”

„Aveam pancarta cu tovarășa și o țineam așa în față, să nu mă vadă”

„Cu Nașul m-am întâlnit, l-am văzut, e un tip puternic. A zis că el ar mai face-o încă odată. Le-a zis asta și l-a ținut un pic mai mult, cu câteva zile mai mult. Și Nașu când m-am întâlnit cu el a pus capul pe umărul meu și i-au dat lacrimile. Un tip foarte puternic și inteligent. Cred că a suferit, pentru că e un tip foarte integru și el de multe ori, fie că de multe ori e direct și spune tranșant tot ce crede.

Eram tânăr, nu am avut coșmaruri. Am avut susținere, am avut și am în continuare un grup de prieteni foarte buni, cu care am făcut o grămadă de prostii de-a lungul tinereții și au fost cu mine permanent. Mergeam cu troleibuzul și începeau să cânte: "Partidul minte, partidul lumina!" Și eu fugeam în față, "El e călăul, el e călăul...", și eu coboram din mașină. În general, nu le povestim tuturor, pentru că unii oameni înțeleg trăirile sufletești, ci sunt oameni care trec cu ușurință peste, și de aceea este greu să te deschizi tot timpul. Avem momente când ne deschidem, dar total niciodată. Doar între noi.

Chiar acum, băiatul unui coleg de-al nostru care a murit a venit lângă mine și e și cel care a dat tabloul jos lângă mine. Pentru că vrem să facem niște lucruri pentru copiii aceștia, pentru că îi vedem cum sunt debusolați. În momentele astea când ne întâlnim doi, trei, patru, ne aducem aminte, dar cu bucurie. Ne autopersifăm de multe ori, ne batem joc de tot ce se întâmplă.

Am văzut că în jurul nostru oamenii au început să conștientizeze că se poate, că lucrurile nu sunt de lăsat așa. Nu am crezut că ar putea fi o fisură în regim. Am avut tot felul de încercări, am văzut lumea cât de speriată la orice chestie și de multe ori și faptul că mergeam undeva, nu prietenii mei, ceilalți, vedeam o umbră de teamă, că lumea e speriată în continuare”, a afirmat Postolachi.

Cei deportați

„61 de muncitori au fost deportați. Noi am fost 3, am făcut același lucru. Maghiaru a luat 6 luni cu suspendare, Nașul a luat doi ani și șase luni, iar eu nimic. Asta nu am înțeles niciodată. Ce criterii au fost? Niciodată nu am știut.

Pe cei deportați, i-au izolat. Nu le-au permis familiilor. Nevasta trebuia ori să meargă cu el în deportare, să renunțe la rude, la familii, la casă, la tot, ori să divorțeze. Au fost cazuri în care au divorțat formal, dar s-au împăcat după. Am o persoană care avea 18 ani când l-au arestat, era căsătorit de 3 luni și au fost deportați împreună. În deportare ești urmărit, știau tot ce faci, trebuia să dai raportul săptămânal.

În general, se spunea că au făcut rău societății și partidului, tot au încercat să îi izoleze, ca oamenii să îi izoleze, dar nu au reușit. Au fost cazuri, mai ales în Harghita, Covasna, Mureș, s-au comportat parțial bine cu ei. Marea majoritate erau din Moldova. Nici nu s-ar fi întâmplat pe 15 noiembrie dacă nu era componenta aceasta moldovenească. Sigur vă spun, revolta au făcut-o toți moldovenii.

Oamenii au fost alături de noi, asta a fost important. N-am văzut răutate, n-am văzut. Au venit acasă la mine, au umplut casa, au adus de toate: Vrei bani? Vrei mâncare?”

Ungurii au cerut să nu fie împușcați

„Au fost la Paris, la Londra, știu că profesorul Niculescu a strâns o arhivă din ziarele apărute în săptămâna aceea, a creat un ecou puternic în toată Europa, au ieșit toți în stradă, dar cei mai mulți au ieșit la Budapesta, 50 de mii de oameni. Au cerut să nu fim împușcați. Și am văzut și când eram parlamentar respectul maghiarilor pentru fapte de genul ăsta. În general, maghiarii sunt mai atenți la genul acesta de respect, la genul acesta de fapte. Am avut o expoziție în Budapesta, a cerut-o ICR-ul, am făcut-o la Brașov, Brașovul pe harta Luptei anticomuniste, lângă Budapesta 56, Praga 68 și Solidaritatea Poloneză și am făcut un labirint în Piața Sfatului, am avut 3000 de copii care au vizitat expoziția, fantastic a fost, am fost în toate școlile și liceele din Brașov. M-au ținut și câte 4 ore copiii să le povestesc. Mă întreabă: Cum v-au bătut? Unde v-au bătut? Dar una peste alta, copiii sunt foarte atenți la genul acesta de evenimente, din păcate ei au exemple proaste.

Am un copil, i-am povestit despre Revoluție și despre Piața Universității și despre tot. E mândru de taică-su și atât. E mândru: "Da, tata a fost șmecher".

Eu zic că cine a trebuit, a văzut. Și acum, simțind după ani de zile dragostea unora. Atunci era admirația la nivel național. Când eram în București, se dădea mâncare pe buletin, iar dacă vedea un bucureștean că suntem brașoveni, ne lăsau să mergem în stradă. Pe mașinile din Brașov scria Bravo! Sau Cinste! Toți brașovenii erau admirați pentru gestul acela.”

Doinea Cornea

„Doinea Cornea ne-a ajutat foarte mult, a fost ca și mama mea. Mergeam la Cluj și participa la toate evenimentele la care o invitam. Împreună cu fiul său, Leontin, au făcut câteva sute de mii de manifeste pe care le-au aruncat în Cluj dintr-un turn de undeva, manifeste pe care scria "Eliberați muncitorii brașoveni!" A fost arestată 6 luni de zile și bătută crunt, o femeie de 50 de kg, au bătut-o până au stins-o cu bătaia. Doamna Cornea a fost pentru noi ca o mamă, ne-a ajutat tot timpul, și în primul rând ne-a ajutat.

Am avut, de exemplu, procesul cu Ristea Priboi, într-un moment dat cu muncitorul brașovean care l-a recunoscut pe Ristea Priboi în Parlamentul României și a afirmat că l-a palmuit într-o celulă și a apărut în cartea lui Oprea. Iar Priboi l-a dat în judecată și am avut doi ani de zile un proces, dar nu un proces în sine, ci o umilință la care a fost supus domnul Zomoror, care a fost condamnat 2 ani și 6 luni pentru participări la revoltă”.

Întâlnire cu un fost torționar

„M-am întâlnit cu acel Ferenț, care a fost șeful meu și ne-a pus pe listă. După '90, ne ducem eu cu colegii mei să bem o bere la o crâșmă și apare individul ăsta să dea mâna cu mine. Și eu zic: "Cum îți permiți, mai ai și tupeul acesta?!" Era cu alți domni care au venit spre noi când au văzut că mă iau de el, și le-am povestit că acesta ne-a pârât, ne-a băgat în pușcărie, și el a zis: "Păi, domne, el e din Sindicat." Omul s-a replicat rapid. M-am mai întâlnit odată cu el într-o pizzerie, era cu nepoții. Nu-i e rușine. Trăiește bine.

După ce ne faci și nouă ce ne-ai făcut în '89, anchetează tot așa pe unii de la Revoluție, i-a făcut praf oamenii lui, iar după '90 devine șeful Poliției Brașov. Deci l-au premiat pe omul ăsta, și după îl fac general. Și apare în filmul meu. Ce vrei? Te-am iertat, te-am lăsat, dar prost ești. Și tot tu ești catalogat nebun că ai ceva cu el. Culmea este că este cetățean de onoare al Brașovului. Mi-a trimis cineva lista, și asta stă lângă tine, mi-a zis.

Împreună cu fiul pastorului Dugulescu, am zis să facem lustrația. Și eu eram în Parlament și tăiam din ea. Rămăsese un pic și zic: "Lasă, că e bună, are cadrul legal, brodam un pic, e mai simplu să venim cu amendamente dacă există cadrul legii." Și se duce în Camera Deputaților și cei de la PSD au trimis-o la Curtea Constituțională. Au zis că încalcă un drept al Muncii și că e tardivă. O luăm iar și o bagăm iar în Comisia Juridică și o trimitem, și numai bine că CC o declară în totalitate neconstituțională. Cine a pus cruce? Postolache, unul de la 15 Noiembrie.”

Revoluția din 1989

Am văzut puțini oameni curajoși care ar fi luptat cu sistemul. Eu aveam câțiva prieteni, dar nu știu dacă aș fi reușit să fac ceva, m-aș fi întors la beciurile poliției, atât. Așa am crezut, că nu se poate, dar uite că... Dar și acum cred că, dacă nu s-ar fi întâmplat în restul Europei, România...

Știu că au venit băieții de la Revoluție la Roman pe 18. Cred. Și ne-am întâlnit cu cei de la Timișoara și au zis: "Am venit la voi, pentru că știam că de aici a pornit '87 și voiam să ne ajutați să facem praf aia acolo la Timișoara." Au venit doi de la Timișoara din piață, de unde s-a tras. Au discutat cu noi și a ieșit un grup pe străzile Brașovului. Am ieșit și eu, dar așa... M-am ascuns bine! Mă gândeam: "Iară mă duc acolo, stai liniștit."

M-am întâlnit după cu ei la câteva manifestări. Eu cu un prieten am ieșit, nici n-am zis la nimeni, nimeni nu știa. Ne-am dus, dar au plecat băieții, n-au stat mult. Și după a căzut regimul, a venit șeful secției unde lucram și și-a cerut scuze. Mi-a zis că în fiecare dimineață, la ora 10, ieșea de undeva de sus, se uita la mine și dădea din cap. Și toți îi spun: "Am fost pus să te urmăresc."

Mulți nu avem dosare. Se spune că în '89 au scos dosarele 15 Noiembrie și au început să le cerceteze iar și lucrau cu ele. La un moment dat, a apărut o chestie că printre noi au fost informatori. Am primit o listă cu 7 persoane care aveau ER, care însemna că au fost contactați, dar ei nu au dat curs invitației Securității și atunci au renunțat. Am avut multe ciocniri cu ei după Revoluție, mai multe decât înainte. Pentru că sunt prezenți peste tot, sunt activi și acum.

Am avut privilegiul să mă întâlnesc cu oameni importanți, care au făcut ceva. Trecând prin lucrurile astea, apreciezi mai bine lucrurile făcute de oameni cu povești similare. Am avut privilegiul să mă întâlnesc cu Lech Wałęsa. Pentru mine, e total, să stai un minut cu Lech Wałęsa de vorbă, este extraordinar. Am văzut cum este educat poporul polonez. Am văzut un muzeu la Varșovia plin de copii, respect, admirație față de istorie, de înaintașii lor. L-am întrebat pe directorul muzeului, un tip de 30 de ani care dormea acolo, cum este educată tânăra generație? De la 2-3 ani, de Ziua Steagului, îi chemăm pe mame cu ei și le oferim prăjituri în culorile steagului polonez. Și creștem cu vârsta, spectacole, pentru cei de 18-19 ani, de Ziua Constituției. Fantastici oameni, de admirat, prin tot ce fac.

S-a spus de-a lungul timpului că românii au fost răbdători, chiar revolta asta a venit într-un moment în care lumea nu credea că se va mai întâmpla nimic în România. Și asta aș vrea să se țină minte, că au existat români care au făcut ce au putut, cât au putut, cât au fost lăsați să facă și că există oameni, dar sunt foarte mulți oameni care stau și așteaptă. Văd și acum că sunt mulți care așteaptă să vină cineva. Vorbeșc în numele participanților la Revoltă: este o mândrie pentru că noi, la un moment dat, am reușit să facem ceva. Foarte important tot pentru noi, e identitatea noastră. Încercăm peste tot să vorbim cu copiii și să le explicăm ce înseamnă să ai personalitate, curaj, să ai demnitate”, a încheiat Florin Postolachi.

Emisiunea poate fi urmărită AICI

Este o mărturie unică! Autorul acestei cărți, col (SRI) Ioan Burdulea este un fost ofițer de informații care înainte de 1989 a făcut parte din unitatea specială dedicată urmăririi spionilor sovietici. Celebra unitate anti-KGB, UM 0110 a fost creată de Nicolae Ceaușescu pentru a ține sub control agentura sovieticilor. În amintirile sale despre românii recrutați de serviciul de informații sovietice veți găsi cazuri celebre, de la generalul Nicolae Militaru, primul ministru al Apărării după 1989, la generalul Ștefan Kostyal, singurul general arestat și închis pentru colaborare cu GRU. Plus alte lucruri neștiute! Volum recomandat de Evenimentul Istoric!CUMPĂRĂ CARTEA – CLICK AICI