Razvan Exarhu: "In fiecare dintre noi sta la panda un aurolac, gata sa preia controlul atunci cand viata si prioritatile noastre se despart".

Merg mai mult pe jos in ultima vreme si incerc sa-mi recapat demnitatea umana - indelung pierduta in trafic.

Si observ ca prezenta aurolacilor si a homelesilor si-a castigat un statut permanent, incarcat de firesc. Mai toti acesti nefericiti sunt incarcati mereu de sacose, saci, obiecte diverse. Au si un aer foarte concentrat, care pare nascut de poverile voluminoase pe care le cara oriunde cu ei.

De altfel, multi probabil ca nici nu exista in afara acestor proprietati halucinante: ar fi ca niste profeti fara barba, ca niste pauni fara coada. Iar daca ii vezi pe strazi mai putin laturalnice e simplu sa-i compari cu oamenii respectabili, cu casa, familie, masina si telefon mobil.

Si ei sunt la fel de ocupati de eternele sacose, de lucrusoarele multe si mici din posete sau portbagaj, se intorc cocosati acasa, la balcoanele lor pline de lucruri folositoare, la sifonierele indopate cu haine nepurtate, la gioarsele mostenite din familie, la cadourile imbecile primite de la oameni carora nu le pasa ce daruiesc, la lucrurile cumparate dintr-o disperare care se pare ca reprezinta un specific al modernitatii.

M-am mutat de multe ori si de fiecare data mi-am jurat ca la urmatoarea miscare sa am mai putin de carat, de fiecare data m-am gandit ca sigur Darwin a gresit cand a sugerat ca omul se trage din maimuta. Mai degraba se trage din harciog, dupa frenezia cu care taraste in vizuina lui de la etajul opt saci de obiecte pe care le vede de cateva ori in viata, dupa care incepe sa simta ca nu se mai poate desparti de ele.

Civilizatia noastra nu contine aceasta dimensiune a despartirii programate de lucruri, nu are o igiena a relatiei cu spatiul si obiectele cu limita de viata, dupa cum nici nu prea simte nevoia schimbarii. Renuntarea de bunavoie la obiecte nefolositoare, golite de putere sau de viata, inca seamana a risipa si prostie.

M-a iritat o stire despre o actiune umanitara din Marea Britanie, care are loc in fiecare an in preajma Craciunului, cand lumea responsabila civic pune in cutii de pantofi lucrusoare nefolositoare de prin casa si le expediaza in tari mai necajite. Anul acesta a venit randul Romaniei sa beneficieze de gioarse pentru ca, decat sa le arunce, mai bine le trimit la babuini. Si s-ar putea nici sa nu fie o idee atat de proasta precum pare la prima vedere.

Orice lucru e bine-venit in marea noastra colectie. Iar secta aurolacilor de orice conditii are mult mai multi membri decat ar parea ca permite scara sociala. Pentru ca nu vad nicio diferenta fundamentala intre un nebun care isi cara sacii cu gunoaie pretioase prin centrul orasului si oamenii liberi si sanatosi care isi transporta cu mandrie sacosele, apartamentul, masina, terenurile, tonele de haine, pantofi, icoane, parfumuri, mancare si alte posesiuni, cu atat mai iluzorii si ridicole cu cat sunt mai multe.

Si as sublinia in treacat ca intre figurile ridate de tristete si desfigurate de delir ale oamenilor strazii si mutrele de caini de lupta chinuiti de dresor ale oamenilor apartamentelor sau vilelor tip confort iarasi nu se simte o mare diferenta.

Iar aceasta incremenire in care lumea nu se primeneste, in care renuntarea nu exista nici macar ca intentie si tot ceea ce produce generozitatea umana seamana cu gunoiul nu are cum sa se schimbe din moment ce reprezinta viata, chiar esenta vietii de consumist trist. Probabil ca asta e urmatoarea faza de evolutie a comunismului, singura in care oamenii de orice conditie sunt egali in fata slabiciunilor, rapacitatii, disperarii si nefericirii lor: consumismul nefiltrat de ratiune si simtire.

Intr-o vreme aveam o distractie preferata, pe care acum o inteleg mai bine, desi nici atunci, nici acum nu-mi place sa umblu altfel decat cu mainile in buzunare si sa ma intorc intr-o casa in care obiectele sunt putine si la mare distanta unele de altele.

Imi placea sa opresc oameni care carau poveri mari si sa le dau ocazia sa respire, fara ca ei sa stie. De cele mai multe ori ii intrebam cat e ceasul. Si in majoritatea cazurilor, dupa ce lasau jos motorul sau sacosele, sau damigenele, sau dulapioarele, isi dadeau seama ca au intarziat si o rupeau la goana. Nu se face sa intarzii la intalnirea cu aurolacul din tine.

www.exarhu.ro