Când ești închis, timpul nu curge – se târăște, opintindu-se la fiecare secundă. Viața te distribuie, fără voia ta, într-un film cu buget redus – lumină proastă, fără contraste, replici puține, acțiune statică, pentru că pelicula e scurtă și scumpă.

Mihai fusese silit să joace într-un asemenea scenariu, pentru care nu apucase nici măcar să se pregătească. Era deja arestat preventiv de 60 de zile și lumea începuse să-l uite.

Acum, universul lui era mărginit la patru pereți și șase paturi suprapuse și, desigur, la tovarășii de celulă de care avea să-l lege o prietenie pe viață. Și, ca să le treacă zilele mai ușor, mărunțeau timpul cu lucruri mici, dar absolut indispensabile. Cum ar fi, de exemplu, prepararea cafelei.

- În arest, cel mai mult ducem dorul cafelei calde, îi povestise unul dintre colegii de cameră.

- Și ce bem? Întrebase curios.

- Bem ness frecat cu cola, uite așa.

În scurtă vreme, Mihai deprinsese meșteșugul și nimeni nu-l întrecea la dibăcia cu care prepara cele șase cafele reci.

- Ia zi mă, Mihai, cum dracu de te-au prins ăștia? Că pari băiat deștept.

- Viața a fost prea bună cu mine. Poate că era momentul să le văd și pe cele rele.

- Hai, lasă-mă cu căcaturile astea! Oi fi și tu unul din ăia care crede că Dumnezeu o să ne salveze? Crezi măcar în Dumnezeu?

- Cred că nu cred. Dumnezeu e cea mai mare necunoscută,- nicio formulă matematică nu-l poate rezolva.

- Frate, decât filozof, mai bine credincios. Ascultă la mine ce-ți spun, că sunt mai bătrân.

Într-o dimineață, ușa celulei s-a deschis cu zgomot asurzitor – cele trei zăvoare îți făceau creierii acordeon. Dar poate că asta era și ideea. Un gardian gras, cu degetele albe și moi ca o piftie, l-a prezentat pe noul venit :

- El este David, să-i găsiți un loc.

- Dar suntem șase oameni în șase paturi. Unde dracu să-l băgăm? A răbufnit nervos unul dintre arestați.

- Puneți o saltea pe jos, i-a răspuns sarcastic gardianul și a închis ușa cu același zgomot cu care o deschisese.

- Bună ziua, a strigat intrusul, zâmbind știrb.

Era un individ destul de ciudat, pe care îl văzuseră doar la televizor. Avea o freză ce semăna cu un mușuroi de furnici, iar mărul lui Adam i se plimba grețos și fără motiv, de sus în jos.

- Miroase a coteț de găini aici! A continuat străinul, reușind să capteze atenția tuturor.

- În curând o să miroasă a prost strivit dacă nu încetezi.

Amenințarea nu părea să-l sperie defel și a continuat cu aceeași nepăsare:

- Care pat e al meu?

- Salteaua de pe jos, i-a răspuns absent, Mihai.

Dar să revenim puțin la cel care tulburase liniștea celulei. Personaj destul de cunoscut, cândva politician, fusese arestat preventiv pentru niște găinării. Părea îmbrăcat cu haine salvate dintr-o inundație, scurte și creponate, mirosind a mucegai și a om bătrân.

Avea câțiva dinți pe o gingie vânătă și goală, un nas mare și ascuțit, doi ochi albastri sub care cearcănele săpaseră șanțuri adânci. Inventa zilnic boli imaginare, pentru care avea tot timpul jusitificări biologice, doar ca să fie dus la spital și a scăpa de arest.

- Boala mea cea mai mare e plictiseala!, le spunea colegilor de celulă. Nu rezist să stau între pereții ăștia și să mă piș în gaură de șobolan.

- Bine măi, omule, dar îți faci singur rău. Nu pricep cum înduri durerea.

- Mai rău mă doare sufletul. Îl simt, așa, ca și cum m-ar durea burta.

În scurt timp se plictisise și de noua celulă și deja înșuruba în minte noi planuri fără sens. Dintre toți, îl prefera pe Mihai și, cum îl prindea cu ochii deschiși, nu se mai oprea de la vorbă.

- Ce zici dacă la prânz mâncăm grătar de pui cu cartofi prăjiți?

- Lasă-mă, omule. Ești nebun. Îi răspundea Mihai, plictisit ca după o glumă proastă. 

Atât i-a trebuit lui David. S-a dezbrăcat până la brâu, lăsând vederii un piept păros ce arăta ca o junglă neexplorată și a început să se izbească cu fruntea de ușă :

- Ce vrei? a urlat vocea gardianului.

- Grătar de pui cu cartofi prăjiți.

- Unde te crezi aici, la restaurant?

David continua să-și lovească țeasta de vizetă cerând pui și cartofi. Sângele începuse să-i țâșnească violent, lă- sând dâre roșii pe obraji și pe gât.

- Moare nebunul! țipau cei din celulă.

De teama sau de scârba unui raport, David a primit meniul dorit. Nu se știe de unde, probabil de la alți arestați care doreau liniște.

- Ei, ce mai ziceți acum?

Cine zicea că evreii sunt zgârciți? El împărțea mâncarea primită cu toți.

Ah! Era să uit. De fapt, bancurile cu evrei nu sunt chiar invenții. Într-o altă zi, lui David i-a venit o idee: de ce să-și pună familia la cheltuieli suplimentare cu pachetul săptămânal? Dacă tot îl țineau închis, administrația era obligată să-i asigure necesarul de hrană și apă când cel arestat nu primea pachet.

- Auzi, Mihai, m-am gândit cum să fac să-mi dea ăștia gratis apă și mâncare.

Mihai se uita la el ca la un televizor cu sonorul oprit. Nu i se ghicea nici măcar o umbră de interes pe față.

- Hai, că știu că nu te prinzi! Mâine, când vine ăla micu cu pachet, mă cert cu el la cuțite. El pleacă supărat și nu-mi mai aduce nimic.

I-a ieșit și planul ăsta și era nespus de fericit.

În altă zi, cineva din cameră a primit 12 amandine. David a cerut voie să mănânce și, în două minute, golea întreaga cutie. Nimănui nu-i venea să-i mai spună nimic. De bătaie nici nu se punea problema. Mihai sta aplecat deasupra ceștilor cu ness, frecând de zor licoarea amară și rece. David a luat borcanul cu zahăr și a început să și-l golească în gură, lingură cu lingură.

- Ce faci, nebunule? Vrei să mori?

David le spusese cu o seară înainte ce avea de gând să facă, dar planurile lui erau uitate ori ignorate, din clipa în care deschidea gura să le povestească.

- Când mă vedeți întins pe jos țipați după ajutor. Le spuneți că am intrat în comă diabetică.

A râcâit și ultimele cristale de zahăr de pe fundul borcanului, sub privirile uimite ale colegilor de celulă.

- Ăsta nu moare de moarte bună!

- Asta e clar! Da nu se lasă. De parcă ar câștiga ceva dacă îl tot plimbă pe la spital.

- Ai terminat, tâmpitule?

- O clipă, să mă pregătesc.

Au început bătăile în ușă :

- Ajutor! Moare aici! Ne-ați pus toți nebunii în cameră.

Gardianul s-a apropiat cu pași plictisiți și greoi.

- Ce a mai făcut de data asta? A întrebat neconvingător.

- Cred că e în comă diabetică. A mâncat ca un spart . -

Când dracu a făcut diabet? Acu două luni avea epilepsie.

- Deschideți ușa! Are spume la gură!

Din nou zarvă și agitație. A fost luat pe sus și târât la cabinetul doctorului. L-au aruncat într-un pat, lăsându-l zgribulit într-un cearșaf.

- Dați-i multă apă să bea. N-are nici pe dracu. Până la ora cinei, David era adus înapoi în celula lui. - Cumințește-te, dracu, că ne faci numai probleme.

- Ești penibil, frate, cu circul ăsta.

- Ia-ți un avocat ca lumea, nu te zgârci cu ăia din oficiu.

- N-am bani. Ia lăsați-mă în pace. Credeți că eu am furat cât ați furat voi?

Avea să regrete ultima frază. Un pumn bine plasat i-a spart obrazul ca pe o pinata plină cu bomboane. Trei zile a făcut pe supăratul. În sfârșit era liniște.

- M-am hătărât să vă iert! Le-a spus într-o dimineață.

- Te rog să nu o faci! A sărit Mihai.

- Pe tine te iubesc cel mai mult, Mihai, știi doar. N-am ce-ți face. Norocul tău. Ascultă la mine – am planul perfect. Și o să vă ajute și pe voi.

- Ia uimește-ne.

- O să mă spânzur, iar voi o să mă salvați.

- Ăsta e marele plan? Și dacă nu vrem să te salvăm?

- Gândiți-vă! O să vă facă ăștia raport favorabil că m-ați salvat. Dă bine la judecători.

Nimeni nu i-a mai dat atenție. Era o altă mega porcărie de-a lui, care nu prevestea nimic bun. În plus, fiecare avea propriile griji, propriile războaie.

Mihai avea momente când uita ce are de făcut ca să trăiască – parcă nu mai știa să respire, să clipească, să vorbească. În vis, toate erau la locul lor : viața, familia, prietenii. Dar visele sunt scurte și, când se trezea, îl priveau doar gratiile ruginite și un nebun cu dorințe sinucigașe. În astea trei luni de când era arestat, înghesuise atât de multe trăiri, încât se temea că în curând se va plictisi de viață.

- Băieți, mâine e ziua cea mare! Am calculat totul.

În noaptea aia nimeni n-a dormit. Deși nu puneau mare preț pe ideile lui David, fiecare avea în suflet o urmă de îndoială: dacă moare nebunul ? 

Dimineața i-a găsit cu cearcănele sugrumate de pleoapele strivite de lipsa somnului .

- Ajutor! S-a spânzurat!

Zăvoarele parcă nu se mai deschideau. David își pierduse cunoștința. Colegii de cameră au reușit să-l smulgă din strânsoarea cearșafului ce-i servise drept frânghie. Mihai îi făcea respirație gură la gură. Nu se întâmpla nimic...

Medicul a intrat nervos în celulă –

- Iar dobitocul ăsta? M-am săturat.

I-a scos cu scârbă șosetele ațoase și i-a înfipt un ac în călcâi – nimic. David nu voia în ruptul capului să se mai trezească. Dar se ținuse de cuvânt: toți cei șase colegi de celulă primiseră raport de bună purtare, cu care să se laude în fața judecătorilor. 

N-au impresionat, însă, pe nimeni. Ce ți-e și cu facerea asta de bine....