Evenimentul Zilei > EVZ Special > „Evenimentul zilei” a explorat unul din cele mai periculoase locuri din lume. Poveștile nescrise din Ferentari
„Evenimentul zilei” a explorat unul din cele mai periculoase locuri din lume. Poveștile nescrise din Ferentari

„Evenimentul zilei” a explorat unul din cele mai periculoase locuri din lume. Poveștile nescrise din Ferentari

Drogurile, mizeria și interlopii au propulsat Ferentariul în primele zece locuri periculoase din lume. Mesajul: Evită-l dacă poți! În polul violenței și al sărăciei din București am întâlnit însă adevărate lecții de viață.

Ferentariul este cartierul în care drogurile lasă urme vizibile, plin de sărăcie și infracțiuni, preferat de interlopi, cu mizerie, locuri de joacă noi în care tinerii se droghează fără teamă și ghetouri reabilitate. Săracilor nu le este frică decât de șobolani, iar celor mai bogați, de Poliție. În cartierul în care nu îndrăznești să circuli neînsoțit pe stradă, am intrat în plină zi, doar cu un polițist pe post de ghid și bodyguard. Ofițerul ne spune că, în Ferentari, cea mai mare problemă a polițiștilor sunt disparițiile, copii și tineri care fug de acasă și pe care îi caută familia. Recunoaște că seringile consumatorilor sunt peste tot, dar asta e problema celor de la Crimă Organizată, ne explică el.

Ziariștii străini, ca și noi, privesc lucrurile din altă perspectivă. Chiar și printre ghetourile reabilitate, copilașii se joacă lângă seringile drogaților, iar covoarele de gunoi, aruncat pe geam, zac pe jos luni bune. Puterea în Ferentari o dețin cei cu ani mulți de pușcărie, grupările de interlopi, unii dintre ei îmbogățiți după ce au sechestrat bătrâni și le-au luat casele, alții după ce au făcut trafic cu droguri. „Cămătarii” sunt un fel de legendă a Ferentariului, cunoscuți că au crescut lei pe care-i hrăneau cu oamenii care nuși plăteau datoriile.

Viață după moarte în cartierul copiilor

Pe lângă mafioții care se lăfăie în vile, în Ferentari au reușit să se așeze și câțiva săraci lipiți pământului, cu destine triste. Ziua, locul este plin de copii, pe jumătate dezbrăcați, care se joacă printre munții de gunoi. Ajungem în fața unor barăci, unde, în anul 2012, au murit carbonizați patru copilași. Mama lor, Mădălina Gogorică, plecase să aducă apă când au murit intoxicați cu fum, apoi focul i-a carbonizat.

În locul unde au fost găsiți unul peste altul, încercând să scape din adăpostul improvizat, este acum o cruce neagră, din fier. În jurul crucii, vecinii cresc doi iepuri pe care-i hrănesc cu resturi de mâncare și pâine uscată. Mădălina alăptează o bebelușă de două luni, Rose-Marie, care gângurește veselă. Soțul ei este plecat la muncă.

Coșmarul zilnic

În spate, pe un pat improvizat, doarme un băiețel blond, ca și mama lui, David Andrei, de 3 ani, pe care Mădălina îl avea în burtă când s-a întâmplat nenorocirea. Femeia spune că nu se mai trezește din coșmar, zilnic poartă în suflet vina, durerea și dorul de a-i avea lângă ea pe Bogdan, Mădălin, Marian și pe Liviu, micuții pe care i-a lăsat în groapă parcă ieri. Ne arată pozele lor înrămate frumos și un val de roșeață îi inundă fața. Încearcă să-și stăpânească lacrimile: „Mă doare că nu îi am lângă mine, mereu le simt lipsa… Aș fi vrut și eu să fie aici, acum!”.

Mădălina povestește cu o voce parcă lipsită de vlagă că o vreme a stat pe la Hala Traian, „la cineva”, dar, cum costurile de lumină și gaze erau prea mari, a trebuit să revină în locul blestemat. În plus, aici, câteva rude o mai ajută. Din când în când, mai merge și la un adăpost pentru mamă și copil. Spune că are nevoie de hăinuțe pentru David și un cărucior pentru Rose-Marie. Pe bebeluș îl scoate afară într- un costum subțire, de primăvară, cu o căciuliță la fel de străvezie.

„Dimineața se strâng seringile”

Grupuri de tineri se droghează, noaptea, în colțul unui loc de joacă proaspăt amenajat. „Dimineața vine câte unul și adună seringile. Cred că le spală și le vinde. Le refolosesc, cine știe?!”, spune Ion B, paznicul. Omul adaugă că stă numai cu frica în sân. „Ce pățim noaptea… Se îmbată, se droghează nebunii și apoi aruncă cu pietre în baraca în care stăm. Ne sparg geamurile. Sunăm la 112, dar degeaba”, se plânge el. Lângă locul de joacă mai sunt multe seringi folosite, ca și lângă tomberonul din apropiere.

WC-ul public înseamnă „acasă” pentru fata de nota 10

Într-un WC public, puțin tencuit, s-a așezat Mariana 11 persoane. Spune că „a tras” curent de la Elena, care i-a făcut și buletin pe adresa ei. Mariana ne-a rugat să așteptăm până ce fiica ei termină de mâncat sarmalele. „Ei îi e rușine, nu vrea să fie pozată și nu vrea să apară la ziar. E mai timidă!”, apoi ne invită în „casă”, unde, din toată sărăcia și lucrurile palide, doar un platou plin cu mere roșii și galbene dau culoare încăperii. Are fructele pentru cei șapte nepoți.

Lupta pentru școală

Mariana ne primește în speranța că o vom sfătui ce să facă, unde să ceară ajutor și ce acte să facă pentru a se muta cu familia. Spune că a avut cancer, a fost operată și merge cu mare greutate „pentru că oasele s-au măcinat”. Știe că psihicul este important, dar sărăcia nu o lasă să gândească pozitiv.

Mariana se bucură doar când îi vede pe copii, care au de la un an și jumătate, până la 14 ani. Despre nepoți povestește cu seninătate o perioadă, apoi îi dau lacrimile și ne convinge că are copii buni. „Cu toată sărăcia mea, m-am luptat să duc nepoții la școală. Fetița din clasa a III-a are numai 10, adică Foarte Bine!”, spune ea și cotrobăie întrun ghiozdan roz, aflat pe pat, din care scoate un carnet de note. Ni-l arată cu mândrie. Povestește apoi că soțul ei are două servicii, unul la ADP, și altul, de noapte, la metrou.

Șobolanii, cât pisicile

„E greu cu banii și pentru că suntem 11 în casa asta, iar una dintre cele două fete a rămas șomeră. A lucrat la un magazin dar a fost concediată”, se plânge femeia. Ar face acte la primărie, să ceară o locuință dar nu știe unde și ce trebuie să facă. La plecare, ne întoarce din drum, vrea să ne arate ultima ei problemă. Se duce spre două găuri care ies din pământ, lângă pereții „casei”: „Vedeți, de asta ne este teamă să nu ne muște șobolanii nepoții. Ne-am trezit cu nenorocitele de animale în casă! Arătau ca pisicile!”.

„Aici e holera! Șobolani”

Elena pare să fie un personaj-cheie al cartierului. Toți mișună în jurul ei și o ascultă. Stă așezată împărătește în fața blocului, într-un fotoliu roșu, rezemată de o pernă, cu picioarele pe o ladă de bere care se asortează cu „tronul”. Spune că e diabetică și știe tot ce mișcă: „Nimeni nu se droghează în Ferentari! Doar e mizerie! Ne-au invadat șobolanii. Aici e holera!!!! Ne mănâncă șobolanii! Ne e teamă să nu muște copilașii!”, strigă ea și gesticulează, încercând să ne arate dimensiunea rozătoarelor care au băgat spaima în oameni. Ghetoul lângă care zace Elena este înconjurat de gunoaie- pungi, resturi de mâncare, un WC spart și te miri ce mai găsești. „Aoleu, fă, ai grijă de ăsta că îmi atinge picioarele!”, pune punct conversației Elena.