Nimic nu scoate mai mult în evidenţă suferinţa ca pereţii secţiei de reanimare. Intri. Paradoxal, nu sunt multe zgomote. Pentru cineva neavizat, ar părea că toţi oamenii ăia de acolo, dezbrăcaţi, conectaţi la tot felul de aparate, dorm. Într-un fel, coma e un somn. Din care unii nu se mai trezesc niciodată. Poate că aşa e mai bine pentru ei, dar cine suntem noi să judecăm?

Pe un pat, lângă geam, stă o bunică. Lângă, două femei. Plâng.

- Hai mamă, dă-ne un semn dacă ne auzi. Se tânguie una dintre ele.

Trece o asistentă.

- Nu ştim sigur dacă vă aude, dar e bine să vorbiţi cu ea. Poate un glas familiar îi va produce o reacţie.

Începe un dialog şoptit între cele două femei. Una din ele se ridică şi încearcă să pună o bancnotă în buzunarul asistentei.

- Vă rugăm, domnişoară, să primiţi. Să aveţi grijă de mama.

Asistenta se fereşte.

- Nu trebuie, doamnă. Vă rog frumos. Vreţi să mă dea afară? Mai bine cumpăraţi lumânări de banii ăştia. Şi rugaţi-vă. Poate face Dunmnezeu o minune.

Femeia se întoarce către cealaltă. Distrusă. Şuşotesc între ele.

- Nu a vrut să ia bani. Nu mai are mama nici o şansă.

Şi încep să plângă amândouă, strângând mâinile bătrânei. Aparatul de respiraţie artificială scoate un zgomot delicat. Pompează aer în plămânii unui bolnav ce e în comă, după un accident vascular cerebral. Unul al naibii de urât. Unul care a stins orice urmă de speranţă. Unul care a paralizat bătrâna. Complet. Vârsta e înaintată, riscul operator e mare. Aşa e explicat neurochirurgul. Plus că, chiar dacă îşi revine, va fi ca o legumă. Nu se va putea mişca, nu va fi în stare să vorbească, nu va fi în stare să recunoască pe nimeni. Va fi doar un suflet încorsetat în lut.

Am asistat la toate discuţiile şi la scena asta din postura mea de medic al pacientului. Din postura medicului de linia întâi, medicul care urmăreşte pacientul pe parcursul vieţii sale. Din punctul meu de vedere, cel mai apropiat medic de pacient. Fac de multe ori vizite în spital. V-am mai spus. Suportând privirile arogante ale unor colegi, care nu înţeleg ce caut eu pe secţia lor şi de ce dracu mă implic eu aşa? Pentru că-mi pasă! De aia! Pentru că, deşi nu port halat în cabinet, ca să nu sperii copiii şi ca să nu impun distanţe faţă de oameni, am cel mai mare respect din lume pentru el. Această bucată de pânză albă nu ar trebui îmbrăcată de oricine. Şi, ca şi cum ar şti ceva, nici halatul nu stă bine pe oricine, indiferent câte enciclopedii ar avea în cap.

Neurochirurgul a fost dur. Aşa cum sunt toţi chirurgii. A explicat câteva minute, apoi s-a întors şi a plecat. Medicul specialist ATI a încercat să fie cumva mai blând, dar ochii ăia ai lui, care au văzut multe, nu mă puteau minţi. Se citea atât de clar în ei care va fi deznodământul. Deşi mai delicat, le-a explicat şi el că nu există şanse, dar că va fi bine îngrijită până ce lucrurile vor lua o turnură sau alta. Şi a menţionat că, în asemenea cazuri, dacă se instalează un stop cardiorspirator, nu există protocol de resuscitare. Şi, tot el, le-a spus să se roage. Poate face Dumnezeu o minune. Mi-am muşcat buzele. Ştiţi de ce, nu? Mă cunoaşteţi. Pentru că eu cred că Dumnezeu nu mai face minuni. E ocupat cu altele.

Femeile plângeau. S-au uitat la mine.

- Chiar nu se mai poate face nimic, domnu doctor? Poate dacă aţi vorbi dumneavoastră cu ei, că îi cunoaşteţi, poate aşa s-ar mai găsi o soluţie. Să o ducem la Iaşi, la Bucureşti, la Cluj...

Am închis ochii. Am tras aer în piept şi am şoptit.

- Nu se poate face nimic. Ceea ce i se administrează aici, i se administrează şi la Paris. Sunt protocoale clare. Medicaţie are. Şi e exact ceea ce îi trebuie. Plus că nu o puteţi transporta. Moare pe drum. Dar, dacă vreţi să o externaţi la cerere, nu are nimeni cum să se împotrivească.

- Ce să facem?

- Ce vreţi. Sfatul meu: nimic. Nu mai e în mâinile voastre. Nici măcar în mâinile medicilor. E în alte mâini acum. Şi tare cred eu că aceste mâini nu-i vor mai da drumul.

- Dacă se trezeşte, o îngrijim. E mama noastră. Indiferent în ce stare va fi. Dumnezeu e mare. Numai să se trezească. Te rog mamă, deschide ochii. Suntem aici cu tine.

Plec. Mă flagelez în fiecare zi. Mă provoc să încalc limite, să sfidez reguli. Astăzi chiar simt enorma oboseală şi frustrare pe care numai certitudinea că nu poţi face nimic pentru alinarea unei suferinţe ţi-o dau. Urc în maşină şi conduc bezmetic prin oraş. Mai am câteva consultaţii la domiciliu şi apoi, promit că închid telefonul, stau sub duş o oră, desfac zece beri şi scriu până dimineaţă. Aşa fac de fiecare dată când am starea asta şi de fiecare dată îmi încalc promisiunea.

Dimineaţa. Cafea. Câţiva nori de Davidoff îngălbenesc paginile din care citesc. Ignatiu de Loyola. Deschid telefonul. Ecranul jucăriei se umple de mesaje. Sting ţigara, închid cartea şi încep să le vizualizez. Sar ca ars. Azi-noapte, bătrâna a deschis ochii. Sunt siderat. De vreo jumătate de oră nu mai e intubată. Respiră singură. Se pare că Dumnezeu a fost ieri acasă şi îmi dă peste nas pentru că am îndrăznit să-mi contest statutul de slugă a Sa, ironizându-L, e drept, doar în gând. Dar cică se consideră egale în păcat şi gândul şi fapta. Nu am timp de dispute teologice acum. Mă îmbrac rapid, fug la maşină şi conduc grăbit către spital. Au avut dreptate rudele. Bătrâna e stabilă. Încep să spere. Am cu ele o discuţie lungă, în care le explic ce înseamnă să îngrijeşti un asemenea bolnav. Nu sunt sigur că au înţeles. Sunt prea bucuroase. Pregătesc două zâmbete. Unul amar pentru ele şi unul, şi mai amar, pentru ceruri.

Trec câteva zile. Să tot fie vreo opt. Sunt la dispensar, consultând. Tot fără halat. Tot cu arome de mentă şi Davidoff pe holuri. Apare una dintre femei. Mi-a adus scrisoarea medicală şi biletul de externare. Mă uit la ea.

- Cine stă cu bunica?

- Stau eu acum. Că sora a plecat în Italia. Are contract acolo şi trimite bani, să pot să am grijă de mama. O să fie bine, domnu doctor. Vă mulţumim că aţi fost lângă noi.

- Trec la amiază să o văd. Aţi cumpărat saltea?

- Ce saltea?

- Ce v-am spus eu la spital? Saltea specială, să nu facă răni.

- Nu am avut bani, dar trimite sora săptămâna viitoare.

- Mamă dragă, e 3 milioane. Ce dracu? Faceţi un efort, că altfel, degeaba a făcut eforturi Sfânta Treime cu ea. Într-o săptămână, dacă nu face răni, face bronhopneumonie. Şi se duce.

Nu spune nimic. Pleacă. Termin şi eu consultaţiile. Văd bunica. Momentan e bine.

Şi trec zilele. Şi uite că vine femeia asta din ce în ce mai des la mine. Să se plângă. Că nu mai poate. Să schimbe pamperşi, să o spele pe bătrână, să o hrănească, să o întoarcă în tot felul de poziţii, să stea toată ziua la capul ei, să-i cumpere medicamente, să facă mâncare, să mai aibă grijă şi de copiii. Că ăla mic e la şcoală şi trebuie să îl ajute la lecţii. Că sora din Italia nu mai trimite bani. Zice că nu prea mai are de lucru. Că bătrâna stă ca o legumă în pat. Că de ce nu a strâns-o Dumnezeu? Dar oare nu există un centru de îngrijiri? Dar oare ea nu-şi poate face un dosar de însoţitor? Dar oare eu pot să o ajut să o bage la un azil? Că asta nu e viaţă. Că are câteva rani care miros urât. Că, eu ştiu, şi ea e bolnavă. Are palpitaţiile alea la inimă şi anul trecut a avut probleme cu glicemia. Că nu mai rezistă.

Mă uit la ea. Îi fac semn să tacă. Închid laptopul cu care propăvăduiesc reforma sanitară, ca un adevărat apostol, şi ies pe sală. Trimit acasă pacienţii. La ce moacă am afişat, nu a făcut nimeni mofturi. Ştiu că mâine mă vor găsi tot aici. La prima oră. Până seara.

- Dacă voiai să o laşi să moară, puteai foarte bine să ceri externarea atunci când era în comă. Murea pe drum. Fără chinuri, fără suferinţă, fără umilinţe. Nu murea în propriul rahat, mustind a puroi. Ca animalele. Acum, vii cu mine şi îngrijim plăgile. Tot azi mergem să cumpărăm dracului salteaua aia. Eu am 200 de lei la mine. Pui tu o sută. Clar? E mama ta. Ăsta e răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile tale. Situaţia asta. Bunica are pensie. Nu-i trebuie multe, în starea în care e. Nu te mai plânge de greutăţi. Hai să mergem.

Îşi înghite lacrimile şi mă urmează.

Au trecut câteva zile. Am curăţat plăgile, am supravegheat tratamentul, dar nu am obţinut decât prelungirea agoniei. Bunica a murit. S-a chinuit. Pe mine m-a marcat gluma asta a lui Dumnezeu. De ce să dai viaţă doar pentru suferinţă? Tu, cel care propăvăduieşti iubirea. Tu, cel care ai îndurat pe cruce, tocmai pentru că iubeai lumea asta. Şi aia a fost o glumă?

Omorâm animale bolnave tocmai pentru a nu suporta chinuri, dar lăsăm oameni să zacă, în dureri şi umilinţe cumplite. De ce?

Atunci când trupul nu ne mai aparţine, atunci când carnea e putredă, când sângele e doar venin, atunci cand ne înecăm cu propriile secreţii, când metastazele osoase provoacă dureri înfiorătoare, când pielea, intestinele, plămânii, creierul, ne sunt pline de puroaie, când doar corpul mai e pe patul de reanimare, atunci când ajungem să mişcăm doar ochii, când nu putem înghiţi şi ne stingem de foame în câteva zile, atunci când... mulţi, prea mulţi de atunci, de ce nu luăm decizia umanitară, corectă? Decizie pe care o luăm cu atâta uşurinţă în cazul unor animale în agonie, de parcă am fi Dumnezeul lor. De ce? Din cauza unui Dumnezeu care permite ca toate astea să se întâmple? Unde e atunci respectul pentru trupul şi sufletul uman? Unde e atunci compasiunea? Unde e atunci binele?

Eutanasiem câinii. Oamenii când? Vindecătorul este medic si scriitor din Suceava. Citiți și alte opinii de același autor:

• Eu, cel din linia întâi
• Copilul cu copil
• Vrei sănătate gratis? Caută-L pe Iisus!
• Jurământul lui Hipocrat nu ţine de foame...
• Mâinile şi stetoscopul
• Ninja epileptic sau Bruce Lee-ul comunal
• Vindecătorul, moaşă comunală
• Copilul, mortul şi Vindecătorul
• Gladiatorul comunal
• Eşti băsist, băh!!!

Detalii despre proiectul VOCILE DREPTEI:

• VOCILE DREPTEI: Un nou pol de opinii şi dezbateri pe evz.ro

În fiecare zi veţi avea ocazia să vă întâlniţi, pe evz.ro, cu autori cunoscuţi care vor explica, promova şi dezbate un set de idei care poate să stea la baza unei noi viziuni pentru viitorul României. Opiniile pe care le veţi regăsi şi comenta în rubrica „VOCILE DREPTEI”, sunt menite să creeze publicului larg o imagine cât mai clară asupra prezentului, o înţelegere mai bună a trecutului şi o perspectivă pentru viitor. Urmăriţi aici TOATE editorialele şi dezbaterile din proiectul VOCILE DREPTEI!