În rest, noutățile vin de la partide eurosceptice, naționaliste și populiste, mai nou a curentelor suveraniste, care nu-și doresc mai multă integrare europeană și luptă pentru reconfigurarea UE în sens interguvernamental din interior – și cele anti-europene, care și-ar dori distrugerea completă a UE și revenirea la statele naționale în Europa.

Și pe această dimensiune, diferențele de abordare sunt majore. Populismul nu e întotdeauna naționalism, suveranism, așa cum poate fi de stânga și de dreapta, deopotrivă. În relația cu Rusia exită diferențe majore între PiS-ul polonez, Fidesz-ul ungar, ca să nu mai vorbim despre Lega Nord a lui Salvini sau Adunarea Națională a doamnei Le Pen. De aceea, reunirea într-un grup sau chiar în două, în funcție de metoda abordată de luptă anti-sistem și anti-UE, pare nefirească, iar fragmentarea este cea mai probabilă după alegeri. Oricum, împreună aceste partide răspândite pentru tot în Europa, și cu prezență importantă la Guvernare în unele state, ar putea atinge 30-35, poate chiar spre 40% din voturi, în caz de mobilizare bună, pe fondul unei prezențe în general slabă la acest tip de scrutin care “nu contează”. Iar ulterior aceleași partide care zic astăzi că acest scrutin nu contează se vor revolta pe deciziile de la Bruxelles și pe „puterea nealeșilor” eurocrați din fruntea instituțiilor europene.

E adevărat că și definițiile ascund multă ambiguitate și, de ce nu, necunoaștere. Populismul înseamnă asumarea reprezentării poporului, prin excelență. Nu una legitimă, construită instituțional, prin reguli, prin calități și abilități ale celor ce ocupă aceste zone de decizie.

Democrația se instituționalizează, cultura democratică se asumă, se învață și se profesează în toate cazurile. Ca și regulile democratice precum egalitatea și separația puterilor în stat – nicidecum o putere supremă, deasupra celorlalte, care le domină – statul de drept și jutiția corectă și independentă, egală pentru toți, independența justiției, combaterea corupției, drepturile omului – nu ale Unicului Om Providențial, ale Șefului, Tătucului, eventual al clasei/ partidului care conduce – ci egalitatea în drepturi pentru toți. Dar, în primul rând, supremația legii – primul punct din criteriile de la Copenhaga, necesar pentru a începe negocierile de acces în Uniunea Europeană. Populismul este doar guvernarea prost înțeleasă, cu ochii la mass media și ochii la sondajele de opinie. Duce la mediacrație – guvernarea indirectă de către sau prin intermediul media – și la mediocrație – promovarea în prim plan a mediocrilor, care nu au constrângeri morale sau profesionale ca să nu utilizeze demagogia și minciuna pentru a livra ce vrea să audă publicul și pentru a aduna voturi; oameni de paie, fără coloană vertebrală sau convingeri de vreun fel care nu au nevoie de cunoștințe sau de o meserie pentru a conduce. Populismul nu este democrație. A urma ce vrea cetățeanul în mod absolut și nu a crea viziuni și a-i propune lucruri care să-i îmbunătățească viața, înseamnă înglodarea în stangare politică și dezastrul economic. Curajul, dorința și voința afirmată, proiectul, cunoașterea și știința în domenii concrete, generarea de proiecte în jurul cărora să se strângă sprijin, aceasta e esența democrației. Media participanților la vot este redusă, iar proiectele trebuie concepute, prezentate și explicate de către lideri de opinie, de partide, de către specialiștii angajați, după calcule și evaluarea consecințelor acestor politici. A susține că cineva reprezintă poporul nu e decât o formă de demagogie și de păcălire a unui electorat mai puțin sofisticat.

În plus, populismul utilizează pe scară largă nu numai demagogia, ci și fabulațiile. Ca să livrezi publicului ce-și dorește, pe așteptarea primordială din poveștile utopice cu peștișorul de aur, înseamnă să nu ai un program economic sustenabil. Să le spui ce vor să audă. Să le câștigi votul. Apoi, ajuns la guvernare, să ții cont de realități, de cifre de experți. Bine, există și cealaltă variantă, chiar să vrei să aplici ce ai anunțat în campanie. Doamne ferește de statul în care populiștii ajung la guvernarea și chiar vor să aplice ce au promis. E prăbușire economic deplină.

În rest, e nevoia clasică de dușmani. Populiștii trebuie să se confrunte tot timpul cu o amenințare, cu un adversar mai puternic – Soros, Marea Finanță Globală, Grupul Bilderberg, Guvernul Mondial, Masoneria…. Mai nou, chiar Uniunea Europeană – ca și cum statele nu ar fi membre UE și nu ar participa la toate deciziile, după reguli convenite în Tratate ratificate. Victimizarea, teoria conspirației, dușmanul major, răul, absolut ajută la mobilizarea propriului electorat. Fără reguli, ad-hocratic. La improvizație și pe regula sic volo – c-așa vreau eu. Am fost ales? Bine. Facem cum zic eu, spune ad-hocratul populist. Nu contează expertiză, angajamente anterioare, consecințe, nimic. Doar ce vreau eu, pentru că am fost ales. Iar acest tip de abordare distrug națiuni, destine și vieți. Și nimic din acest demers nu e democrație. Doar fariseim fals bazat pe fantezii, fabulații și demagogie.

 

Te-ar putea interesa și: