Un nou program de austeritate nu ar face decât să prelungească drama Greciei. Totuși instituțiile europene se încăpățânează, cu riscul de a arunca totul în aer. Un editorial lucid de Paul Riché în Le Nouvel Observateur.

Până în acest weekend ai fi putut zice că negocierile dificile dintre Grecia și creditorii internaționali țin de dramaturgia obișnuită. Poziții de start șocant de antagonice, uși trântite, reuniuni ale „ultimei speranțe”, „linii roșii”, lașități și bravade jucate... Totul părea bine stabilit și promitea să se încheie cu un compromis dur.

Însă râul negocierilor și-a ieșit din matcă. Amenință să măture totul: Grecia, băncile, creșterea economică, moneda euro, visul european... Și pentru ce? Cu greu se poate înțelege ceva, cât timp fiecare parte riscă să piardă în toată această tărășenie cu mult mai mult decât concesiile care i se cereau...  

Cel mai uluitor în toată povestea este atitudinea creditorilor europeni, care continuăsă pretindă mai multă austeritate. Întrebarea pleacă de la o simplă constatare contabilă: trebuie echilibrat bugetul și, deci, tăiate cheltuielile. Un raționament care este:

• contestabil economic (când tăierile duc la căderea PIB-ului, colectarea fiscală se prăbușește și deci crește deficitul)
• nesustenabil social, într-o țară în care fiecare funcționar, fiecare salariat, fiecare pensionar a văzut deja cum i se prăbușește dramatic nivelul de trai.

A continua să-i tratezi pe greci ca pe niște greieri imaturi este absurd: au făcut mai multe eforturi decât oricare alt popor în ultimele decenii. Astfel încât au reușit să obțină începând din 2014 un surplus bugetar.

A le cere să meargă și mai departe, într-o țară unde PIB-ul s-a prăbușit ci 25%, ar fi o nebunie.

De unde o asemenea înverșunare din partea statelor europene? Nici un motiv economic, nici un motiv politic nu justifică intransigența acestora. Din ambele puncte de vedere, dacă ar fi anulat o parte din datoria Greciei ar fi fost de o sută de ori mai eficient: Europa ar fi putut să se pună din nou în mișcare.

Din lașitate față de declarațiile lor publice, din dogmatism, guvernanții europeni au refuzat această cale.

În locul ei, pretind dela greci noi sacrificii. Pentru principiul: „Datoriile trebuie plătite, punct”... „Nu poți trăi peste mijloacele tale”... Nemții, impregnați de ordoliberalism și de rigoare protestantă, au insistat foarte mult asupra acestui punct.

Aliații lor francezi, care ar fi putut să-i mai îmbuneze, să-i tempereze, s-au aliniat în spatele Angelei Merkel și al lui Wolfgang Schäuble.

Fostul motor al Europei a tras frâna de mână: cuplul franco-german întârzie, și încă pentru mult timp de acum încolo, revirimentul construcției europene aflat în moarte cerebrală de zece ani.

Grecii nu mai pot, refuză o nouă cură inutilă de austeritate, au arătat-o aducând la putere Syriza. A fost o bună ocazie de a face din nou cărțile, însă europenii au continuat să ceară noi tăieri bugetare - inclusiv la pensii, care au fost deja reduse cu 40% - și noi creșteri de impozite și taxe, inclusiv la produsele de primă necesitate.

Ce dacă este contraproductiv, ce dacă asta va afecta creșterea economică, ce dacă această înfruntare împinge Grecia și Europa în prăpastie?

Responsabilitatea celor doi principali lideri europeni, Merkel și Hollande, în această dramă absurdă, este imensă. Dacă nu reacționează în orele următoare, riscă să rămână în istorie drept cei mai jalnici lideri ai construcției europene: cei care i-au adus sfârșitul!