Sfântul Ioan Gură de Aur îl aseamănă pe omul care suferă cu aurul care, pentru a deveni pur, trebuit topit și curățat de impurități: „Dumnezeu, vrând să facă sufletul destoinic spre virtute, îl strânge, îl topește, îl predă chinurilor încercărilor”.
Așadar, departe de a fi semne ale „răutății”, „indiferenței” sau – mai rău – „inexistenței” lui Dumnezeu, suferințele sunt un semn al iubirii Sale față de om. Un copil plânge când tatăl cheamă medicul să-i facă o injecție, dar înțepătura este necesară pentru vindecare.
Mai mult, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, citat de ierarhul autor, pedagogia divină nu se oprește aici, deoarece suferințele sunt ca niște „semințe ce încolțesc și devin roditoare prin apa răbdării”. Ele „rafinează sufletul” și îl îndeamnă spre fapte bune, deci au rol stimulativ.
Despre aspectul pedagogic al suferinței scrie remarcabil și Arhim. Dr. Policarp Chițulescu, care observă și el că „interzicerea de a mânca din Pomul Vieții, alungarea din Rai și moartea nu sunt deloc pedepse și chinuri date omului de către Dumnezeu, ci manifestări ale purtării Sale de grijă, pline de iubire”. Ele au ca scop „îndreptarea și mântuirea omului”.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Dumnezeu nu ar fi luat aceste măsuri radicale? Autorul răspunde cu un citat din Sfântul Ioan Gură de Aur: „Omul ar fi considerat că Dumnezeu (care îi avertizase pe Adam și Eva de consecințele unui eventual păcat – n.a.) este pizmuitor, înșelător și mincinos, apoi ar fi considerat binefăcător și prieten pe adevăratul înșelător și pe tatăl minciunii și al invidiei, și omul ar fi trăit, pe mai departe, păcătuind. Alungarea din Rai a urmărit ocolirea acestor păcate îngrozitoare.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, citat de părintele arhimandrit Policarp, face și el o comparație cu o intervenție medicală: „Dacă doctorii ar lăsa rana așa cum este, boala se agravează prin înmulțirea infecției, dar dacă o taie, opresc înaintarea acesteia.”
Recomandările noastre
