Înainte de a-l cunoaște pe Adrian G. Sahlean (Adrian Săhleanu) l-am cunoscut pe tatăl său, Victor Săhleanu (1924−1997), strălucit om de știință, originar, ca și mine, din nordul Moldovei.

 Nu știam că are un fiu, nu obișnuia să vorbească despre viața lui de familie. Și iată că în 1999, la New York, am avut prilejul să-l cunosc − la o seară culturală organizată de consulul român la New York, Eugen Șerbănescu, el însuși scriitor − pe un traducător din Eminescu cu numele Adrian Săhleanu (pentru americani, care au de toate în țara lor, dar nu și semne diacritice: Adrian G. Sahlean). L-am întrebat: „Sunteți cumva rudă cu Victor Săhleanu?”. Am primit un răspuns care m-a emoționat: „Da, sunt fiul lui.”

În acea seară Adrian Săhleanu a citit Luceafărul lui Eminescu în română și, în paralel, versiunea cunoscutului poem în engleza americană, realizată cu eforturi de lungă durată, presupunând deopotrivă pasiune și spirit de sacrificiu.

Îl priveam atent pe Adrian Săhleanu în timp ce citea. Un bărbat cu chipul frumos desenat (aducând prin ceva cu chipul lui Eminescu), iluminat de bucuria intrării în rezonanță cu capodopera unui poet de geniu din alt secol și însuflețit de încordarea herculeană a celui care vrea să facă imposibilul posibil.

Mulți filosofi ai culturii și teoreticieni literari au pretins de-a lungul timpului că poezia în general și că poezia lui Eminescu în particular sunt intraductibile. Iar Adrian Săhlean a spus „nu” acestui „nu” categoric și a dovedit că poate reconstitui eminescianismul într-o limbă cu totul străină de limba română.

L-am studiat în acea seară cu atenție (pentru că îl cunoscusem pe tatăl lui și pentru că și eu sunt interesat până la obsesie de poezia eminesciană) și mi-am dat seama că are o demnitate profesională ușor confundabilă cu aroganța și că nu se străduiește deloc să fie sociabil. Era de prevăzut că nu va găsi repede susținerea meritată nici în România și nici la românii din SUA. Dar... ce puteam să fac?

FOTO; Adrian Săhleanu 

În România s-a ajuns într-o situație bizară, anticulturală, de neîntâlnit în alte țări. Orice elan intelectual generat de opera marelui poet sugerează, pentru ironicii intelectuali de elită ai prezentului, desuetudinea, naționalismul, situarea pe o poziție neeuropeană. Nu va trece multă vreme și Eminescu va fi citit pe ascuns, ca un poet subversiv. Locuind la mii de kilometri de România și fiind, structural, neatent la conjuncturi, Adrian Săhleanu nu a sesizat această situație și, după cum reiese din dialogurile sale cu mine, cele mai multe telefonice, nu sunt șanse să înțeleagă de ce întreprinderea sa admirabilă nu are ecou în țara sa de origine.

Trebuie spus de la început că el nu este un amator, de genul celor care cred că entuziasmul ține loc de competență. Are o înaltă și multiplă calificare de traducător, este, cu alte cuvinte, un traducător ultraprofesionalizat, cu un masterat în filologie (luat cu lucrarea Capcane în traducerea literară din engleză în română), cu o specializare UNESCO de interprettraducător și cu studii aprofundate de psihanaliză, care îi dau posibilitatea să înțeleagă cum funcționează receptarea unei opere literare într-o altă cultură decât cea căreia îi aparține. CV-ul său profesional oferă imaginea unui vast șantier deschis pentru realizarea unei mai bune comunicări între cultura română și culturile de limbă engleză.

Ca să nu mai vorbim de succesul răsunător pe care Eminescu al lui îl are în Statele Unite.

Ei bine, acest valoros traducător, care întrece orice instituție în activitatea de difuzare în SUA a ceea ce are mai bun literatura noastră, este ignorat (sau chiar privit cu mefiență) în România. Cu speranța că pot să contribui la repararea unei nedreptăți flagrante, l-am îndemnat în repetate rânduri (așa cum au făcut-o și alți prieteni și cunoscuți ai săi) să publice în România jurnalul său de traducător al lui Eminescu. Și, în cele din urmă, acest jurnal chiar a apărut, cu titlul Migălosul cronofag, la Editura Mașina de scris.

Cartea este captivantă, ca un jurnal de expediție al lui Jacques-Yves Cousteau. Considerațiile autorului fac inteligibile nu numai munca sa (care necesită pregătire filologică, psihologică și antropologică și, în egală măsură, talent literar și inspirație), dar și noi nuanțe ale frumuseții operei eminesciene.

După părerea lui Adrian Săhleanu prejudecata că Eminescu e intraductibil are un efect nefast, întrucât descurajează orice inițiativă în această direcție sau, dimpotrivă, duce la resemnare și la acceptarea necritică a traducerilor slabe. Traducătorul vorbește, pe larg, dezvoltând un dramatism al ideilor care nu poate decât să ne captiveze, despre eforturile care trebuie făcute pentru adaptarea tălmăcirilor la sensibilitatea americană. Cu adevărat intraductibilă, în cazul poeziei lui Eminescu, rămâne o calitate muzicală inefabilă.