Ioana Lupea: "Anunţul făcut de Adriana Săftoiu, Sever Voinescu şi Cătălin Avramescu privind intenţia lor de a candida pentru parlament a fost primit cu scepticism şi sancţionat ca oportunist."
Corul defetiştilor şi-a cântat neîncrederea atât în şansa lor de a face ceva cu sens în politică, dar şi în onestitatea gestului. Cei care nu le-au pus sub semnul întrebării bunele intenţii le-au deplâns soarta. Iar ceilalţi au acuzat trădări sau ambiţii personale. Politicieni şi jurnalişti deopotrivă au vorbit, fără să o numească, despre condiţia politicianului. Ori eşuezi, ori eşti necinstit, pentru că, nu-i aşa, în politică, onestitatea şi succesul nu merg împreună.
Este adevărat că scurta istorie a parlamentului postcomunist justifică pesimismul. Deşi la fiecare ciclu electoral clasa politică s-a reînnoit - sociologul, fost politician, Alin Teodorescu spune că aproximativ 66% dintre parlamentari se schimbă la alegerile generale -, impresia generală este că au rămas aceiaşi. Sau că nou-veniţii au împrumutat obiceiurile locului: grija pentru confortul propriu şi al prietenilor. Aşa că au ajuns „toţi o apă şi un pământ“. Abandonul unor intelectuali ca Stelian Tănase sau Nicolae Manolescu a întărit convingerea că clasa noastră politică nu poate fi îndreptată. Cu un vot, două, trei nu se face primăvară. Din această perspectivă, Săftoiu, Voinescu şi Avramescu nu fac altceva decât să participe la procesul formal de înnoire, care nu are ca efect regenerarea clasei politice.
Una dintre problemele esenţiale ale partidelor, cele care propun candidaţii pentru parlamentare, miniştrii, secretarii de stat, primarii, preşedinţii de consilii judeţene, este baza de cadre. Atât timp cât numărul membrilor de partid este foarte redus, liderii centrali şi locali sunt tentaţi să recruteze politicieni de la alte partide sau persoane din anturajul imediat, rude, prieteni, prieteni de-ai prietenilor etc. Rolul pasiv de spectator amuzat, critic, pasionat sau indiferent pe care ni l-am asumat după 1990 a fost terenul propice pentru formarea acestei clase politice care se autoreproduce. Dezinteresul sau dezgustul nu poate duce la îmbunătăţirea calităţii politicii care, vrem, nu vrem, ne influenţează major viaţa de zi cu zi.
Potrivit aceluiaşi Alin Teodorescu, România are încă un număr foarte mic de membri de partid în raport cu dimensiunea electoratului, procentul fiind de doar 2%. Chiar dacă înscrierea într-un partid politic este în declin şi în vechile democraţii europene, 17% dintre alegătorii austrieci şi 9% dintre votanţii cehi fac parte dintr-un partid politic. Trebuie spus că partidele româneşti s-au complăcut în această situaţie, altfel convenabilă, păstrându-şi intacte structurile birocratizate şi închise. Iar când au avut nevoie de cadre, le-au recrutat din proximitate. Spre deosebire de ele, confruntate cu scăderea numărului de membri, partidele occidentale şi-au modificat statutele astfel încât aceştia să joace un rol mai important în luarea deciziilor.
Gestul lui Săftoiu, Voinescu şi Avramescu ar putea să reprezinte, în acest context, şi o invitaţie la ieşirea din expectativă.
Recomandările noastre
