Sunt departe de a fi ca noi, europenii. Unchiul Sam are alte reguli, pragmatismul fiind poate cel mai important. Antipatia mea are poate şi vreo conotaţie istorică, pentru că bunicii noştri i-au aşteptat ca proştii decenii, cu lanţurile la picior. Dar, dincolo de asta, trebuie să le recunoaştem yankeilor meritele. Europa nu scăpa în vecii vecilor de comunism, de ciuma roşie, dacă nu erau ei, americanii. Sau poate astăzi URSS-ul se întindea, conform visului lui Stalin, până-n Atlantic. Ne place sau nu, americanii ştiu să scrie istorie, fac istorie. Ştiu şi se comportă ca o mare naţiune!

Scriu aceste lucruri pentru că noi, românii, avem un obicei ciudat, aproape prostesc. Acela de a ne arăta entuziaşti peste măsură atunci când ne înfrăţim, când devenim aliaţi cu cineva. Ca, la distanţă de câteva luni, să-i găsim numai defecte, numai reproşuri. Pe nemţi i-am primit în Bucureşti de vreo două ori cu flori, după care nu ştiam cum să-i mai scuipăm. De trădări la nivel de alianţe nici nu mai vorbesc, că-i prea lungă lista neamului. Ştiu că unii vor vorbi despre nevoia de supravieţuire, despre teoria trestiei care supravieţuieşte dacă se îndoaie. Dar, câteodată, în istorie trebuie să-ţi duci cuvântul dat până la capăt, indiferent de rezultat. Şi în cazul popoarelor, precum în cel al oamenilor, putem vorbi despre onoare, despre corectitudine, despre respectarea unor promisiuni. Marile, dar şi micile cancelarii au memorie, nu uită, chiar dacă evenimentele par atât de îndepărtate.

Ei bine, scriu aceste rânduri pentru că aud tot mai des cuvinte nu tocmai frumoase la adresa americanilor. E drept, aşteptările au fost mari, iar unii conaţionali de-ai noştri credeau că odată intraţi în NATO vom fi anexaţi, vom deveni al 51-lea stat federal. Că vom trăi "American Dream"! Nu s-a întâmplat asta pentru că cei de la Casa Albă lucrează altfel decât credem noi. E "teoria pakistaneză", după cum o numesc specialiştii. Întâi, Statele Unite îşi fidelizează aliaţii la nivel militar. Profesionalizează armata, schimbă mentalitatea serviciilor de informaţii. Abia după aia, dacă este nevoie, intervin economic. Din acest punct de vedere, mi-a plăcut interviul ambasadorului SUA la Bucureşti, Mark Gitenstein.

E un semnal că americanii ne-au luat în serios şi mai au de gând să stea prin zonă: "Armata dumneavoastră se reformează. Este una dintre cele mai respectate instituţii din România, iar acesta este un motiv de mândrie. Iar noi suntem foarte impresionaţi de nivelul său de profesionalism (…) serviciile de informaţii din România sunt profesioniste şi apolitice. Sunt şi foarte competente, ceea ce este important şi de aceea relaţiile noastre sunt atât de strânse", a spus amabasadorul. Ce vă spuneam? Şi de aia mă deranjează când aud cârtitori: "Ia mai lasă-mă, dom’le, cu americanii ăştia… Ştiu eu ce-i de capul ăstora". Păi, n-am plâns noi după ei, nu i-am rugat în genunchi să vină? Iar acum, după bunul nostru obicei, îi luam la puricat: că-s aşa, că-s pe dincolo. Te pomeneşti că era mai bine cu muscalii, cu ruşii în ţară. Sau poate mai crede cineva, după modelul caragialesc, că putem fi şi noi o Elveţie?

De ce n-a intervenit aliatul noştru economic? Pentru că, deocamdată, suntem membri în altă piaţă, în UE, iar ei chiar ţin la principii. "Aveţi 20 de miliarde (de euro – n.r.) în fondurile structurale, bani care aşteaptă să fie accesaţi. Pentru un american care nu face parte din UE sună ciudat faptul că împrumutaţi 20 de miliarde de la FMI şi aveţi în schimb 20 de miliarde care stau nefolosiţi!", a spus ambasadorul. Şi a mai spus ceva crud, dar adevărat oficialul american: "Cea mai mare piedică pentru dezvoltarea economică a României şi pentru venirea investitorilor în ţară este infrastructura". Un exemplu că au americanii hibele lor, dar nu sunt proşti!