Marele bărbat de stat, PP Carp a fost unul dintre cei mai înflăcăraţi germanofili ai României.

Atitudinea omului politic conservator s-a datorat nu neapărat studiilor strălucite, pe care le-a făcut la Berlin şi Bonn, ci temii sale aproape organice faţă de Rusia. Întristat de decizia Regelui Ferdinand de a intra în război împotriva Austro-Ungariei şi Germaniei, PP Carp s-a retras la moşia sa de la Ţăbăneşti, Iaşi. Aici a fost martorul împlinirii Marii Uniri, visul de veacuri al românilor. Ironic sau nu, la aflarea veştilor, Carp a exclamat: "România are atâta noroc încât n-are nevoie de bărbaţi de stat".

Da, România are noroc cu carul! Unirea cea Mare s-a făcut datorită unei conjuncturi istorice. Altfel în veci nu se reîntorceau la patria-mumă, Basarabia şi Bucovina. Negocierile de pace din 1920 semnate în Palatul Trianon de la Versailles nu ar fi confirmat existenţa României Mari fără norocul nostru, devenit providenţial.

Notez în grabă şi din lipsă de spaţiu că tot norocul - mă rog conjunctura istorică - ne-a ajutat să devenim membri deplini ai NATO şi ai Uniunii Europene. Că nu aveam ce căuta din punct de vedere al pregătirii şi tehnicii în cel mai teribil bloc militar al lumii ştie toată lumea. Doar poziţia geostrategică şi şansa ne-au ajutat.

În privinţa economiei şi a nivelului de educaţie şi dezvoltare pentru a deveni membrii UE nici nu mai are rost să vorbim. Diferenţele se văd cu ochiul liber, distanţa este ca de la zenit la nadir. Cu siguranţă vor exista cititori care vor susţine că, dimpotrivă, România a avut mult, foarte mult ghinion, neşansă. 23 august, comunismul, criza etc...

Evident este mult mai uşor să vorbeşti de chestiuni potrivnice sau în stilul cuplului Farfuridi-Brânzovenescu decât să-ţi asumi propriile greşeli, trădări… Putem vorbi noi de ghinion, când Polonia, această pasăre Phoenix a Estului Europei, a fost desfiinţată ca stat de trei ori? Istoria nu se face cu dacă, cu tendinţă. Dar putem să ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă n-am fi avut ursitoare bune, dacă nu şi-ar fi aruncat o privire divinitatea asupra noastră.

Ce putea fi România? Un mic paşalâc, o provincie a Austro-Ungariei, o mică ţărişoară cât Sectorul Agricol Ilfov, o gubernie rusească, o Albanie care plânge după Kosovo sau o Serbie crucificată? Deşi criza pare interminabilă, continui să rămân un optimist. Optimist în destinul acestei naţiuni, nu în şansa clicii de politicieni.

Amărâtul ăsta de popor a trecut prin prea multe, ca să nu poată birui şi această criză. Important este cum vom ieşi din această recesiune nenorocită pentru că pesimismul creşte, iar emigrarea pare ultima soluţie. Nici emigrarea n-ar fi cea mai cruntă treabă. În anii de criză, italienii, grecii, polonezii au umplut lumea. S-au întors sau au creat o diasporă puternică, iar valurile tulburi ale istoriei au trecut.

Singurul lucru care mă îngrijorează este dispariţia conştiinţei naţionale, apartenenţei la România. N-am soluţii pentru ieşirea din criză şi nici nu-i menirea mea să am, ci a oamenilor politici. Ei au vrut puterea, ei s-au zbătut, minţit, ademenit ca să ajungă acolo, sus. Să devină nişte manageri ai naţiunii! Şi au întreaga responsabilitate, deşi acum dau din umeri şi au figuri de curci plouate! Nimeni nu le va ierta incompetenţa. Niciun român nu va închide ochii la nesimţirea şi detaşarea cu care aceşti politicieni îmbuibaţi îl priveşte de sus. Ca pe un gândac nefolositor, chiar dăunător. Nici cei mai haini oameni nu vor uita că au devenit nişte biete cifre, mulţimi fără răsuflare, simple exerciţii ale contabililor cu mânecuţe din Piaţa Victoriei. Destine strivite de câte-o virgulă sau de vreo împărţire nereuşită.

România are noroc, dar de data aceasta el se lasă aşteptat. Şi aduc aminte despre noroc pentru simplul motiv că o vorbă românească spune că norocul şi-l mai face şi omul cu mâna lui sau că "Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă".

Dacă ar fi să ne luăm după PP Carp, nu avem nevoie de politicieni. Perfect de acord! Avem nevoie de administratori destoinici, nu de gargaragii. Dar apare o problemă: cum scăpăm de ei?