E cât se poate de oficial, în Ghencea au fost îngropate rămăşiţele pământeşti ale soţilor Ceauşescu.
Oricât s-ar fi străduit însă specialiştii de la Institutul de Medicină Legală, servilismul politicienilor români n-a putut fi testat laolaltă cu probele prelevate din morminte, din simplul motiv că n-a fost îngropat. Obsecviozitatea clasei politice autohtone s-a transmis, ca o cutumă fără de care nu se poate inspira aerul tare al puterii, din "Iepoca de Aur" până în anii în care prinde contur "Axa Binelui", trasată între noii stâlpi ai puterii, Falcă-Oltean-Scripcaru.
Graţie regizorului Andrei Ujică şi filmului-eveniment al toamnei româneşti, "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", am văzut, printre altele, crâmpeie de slugărnicie care l-au ajutat pe gângavul dictator să se "esprime" mult şi prost în fruntea regimului multilateral eşuat. În prim-planul unei secvenţe degradante pentru cei ce nu priveau mai sus de carâmbii cizmarului peltic, regretatul şef al diplomaţiei româneşti dintr-un veac tulbure, Corneliu Mănescu. Cadrul general: o conferinţă de presă desfăşurată la Praga, în 1968, înainte de invazia sovietică. Bine spune Andrei Ujică: ziariştii cehoslovaci par ca o delegaţie de pe planeta Sirius, întrebările lor punctuale şi pertinente fiind impregnate de primăvara ce dezgheţa, neverosimil, un stat socialist "pretin". Şi iată-l pe Corneliu Mănescu, în care cei mai tineri spectatori au avut surpriza să descopere un tip brădos, foarte departe de tiparul proletar al activistului pitic, pe care să ţipe costumul ponosit: stilat, şarmant ca un star de cinema, de unde şi comparaţia cu Lee Marvin, un playboy nonşalant - etichetă pusă de alt diplomat. Unde mai pui, Mănescu era şi primul comunist ajuns să prezideze Adunarea Generală a ONU. Şi totuşi, un om de o factură net diferită de ţăranul devenit intelectual de nevoie, cum se autocaracteriza "geniul" din Scorniceşti, simte nevoia să-l lingu şească pe Ceauşescu, mirându-se, ipocrit, că întrebarea nu fusese pusă şefului delegaţiei. O, şi ce frumos grăia habarnistul din fruntea statului, "adresându-să" olteneşte în chestiuni "iesterne"!
Altă secvenţă pilduitoare pentru guduratul neprovocat la picioarele şefului, care, văzând manifestările culminând cu primirea de la Phenian, pe care ar fi pizmuit-o şi starurile rock ale vremii, le-a transpus şi la noi, cu sprijinul neprecupeţit al unor slugi zeloase. La Congresul al XII-lea al PCR, după intervenţia înmărmuritoare a bătrânului comunist Pîrvulescu, i se dă cuvântul tovarăşului Ion Popescu-Puţuri, călit, ca şi Mănescu, la Ambasada României de la Budapesta. Discursul lui Popescu- Puţuri, din care filmul lui Ujică redă un fragment, ar putea intra în orice anatomie universală a servilismului, începând, poate, cu partea mea favorită, cea în care se escamotează mârşav realitatea: "Cine (n. red. - pe membrii de partid) i-a împiedicat seara la lumină să-şi scrie gândurile cu privire la secretarul general, dacă ei au avut alt punct de vedere?"...
S-ar mai putea da nenumărate exemple de plecăciune din acea perioadă, de la câinele de pluş botezat după alt Mănescu, fiindcă dădea aprobator din cap, până la slugoiul Bobu care i-a pupat mâna tiranului în ceasul al doisprezecelea. Din nefericire, mostre de atitudine servilă au fost furnizate din belşug şi în perioada postdecembristă. Se găsesc în orice referire a academicianului Răzvan Theodorescu la adresa tovarăşului său de mineriadă nouăzecistă Ion Iliescu; în modul în care-i lua la întrebări Viorel Hrebenciuc, asigurându-i că Adrian Năstase "ştie de treabă", pe baronii din anticamera ultimului premier pesedist al patriei; mai încoace, în primirea şefului statului, însoţită de asfaltări nocturne, pe plaiuri năsăudene; în strălucitele vizite de lucru electorale în judeţul Arad; în oile dresate de Gheorghe Flutur să scrie Bucovina pe imaşurile străbune; în general, în orice situaţie în care verticalul preşedinte al PDL, Emil Boc, îl înfruntă pe preşedintele Băsescu aflat în primul sau al doilea mandat.
Unii politicieni de-ai noştri, de ieri şi de azi, roiesc cu atâta entuziasm în jurul mai-marilor momentului, încât ar trebui să adopte formula de salut "servus", reminiscenţa expresiei latineşti ce însemna odată "sluga dumitale preaplecată". Măcar să ştim o treabă clară, dacă tot e aşa de încurcată chestiunea coaliţiei majoritare acum, când premierul s-a gândit la demisie.
Recomandările noastre
