Când eram în clasa a opta, mama nu m-a mai lăsat să particip la Cântarea României.

Pentru cei născuţi mai târziu, Cântarea României era o idioţenie comunistă, o competiţie de dansuri, cântări şi poezii patriotice care începea la nivel de şcoală, continua cu faza pe municipiu, pe judeţ, pe ţară, iar câştigătorii ajungeau să fie difuzaţi duminica la Televiziunea Naţională, într-una dintre cele două ore de program zilnic. Toată treaba asta implica repetiţii intense, de multe ori în timpul cursurilor. Mama, ştiind că am de dat examenul de admitere la liceu, s-a decis că ar trebui să nu mai pierd din cursuri şi nici din timpul liber cu repetiţiile şi să mă concentrez pe învăţat. Nu ne-am imaginat, nici eu, nici ea, ce furtună o să rezulte dintr-o chestiune aparent minoră. S-a ajuns la a fi ridicată în picioare în faţa clasei de dirigintă şi, ulterior, chemată la cancelarie să dau explicaţii. Le-am spus că aşa a decis mama. Mi s-a spus că decizia mea (era a mea, se pare, decizia, de parcă puteam să nu o ascult pe mama, după ce tot ei, la şcoală, mă învăţaseră să ascult de părinţi) o să-mi atragă repercusiuni, cuvânt pe care atunci l-am auzit prima dată. Nu s-au potolit decât când s-a dus mama la şcoală şi le-a citat din tezele lui Ceauşescu; acesta zisese ceva despre cei de a opta care ar trebui lăsaţi să înveţe. Îmi aduc aminte şi acum de momentul ăla. Am înţeles pentru prima oară că lumea e nedreaptă şi absurdă şi că adulţii pot fi laşi. Pentru că profesoarele acelea au făcut exces de zel: nu dădea PCR faliment pentru că nu mai recitam eu ode la grămadă cu alţii şi nici lipsa nu cred că mi-o simţea nimeni. Scandalul învăţătoarei şpăgare, desfăşurat în plin capitalism, îmi aminteşte cumva de povestea respectivă, pentru că este vorba, tot aşa, despre nişte oameni prinşi într-un sistem absurd. Atunci era o adevărată competiţie între profesoare, în special între cele de română: al cărei montaj artistic ajunge mai departe, în finală. Acum, citesc în presă, e o competiţie în şpăgi, care începe de la şcoala primară: cine primeşte mai multe cadouri. Prizonieri ai acestui sistem monstruos sunt şi părinţii, în aceeaşi măsură ca şi copiii. Ca să nu aibă micuţii probleme la clasă şi ca să nu fie siliţi să-i mute la altă şcoală, aceştia sunt dispuşi să acopere învăţătoarele cu cadouri costistoare şi nemeritate. Nişte oameni în toată firea, responsabili, se lasă terorizaţi de nişte făpturi pe care, în mod normal, nu ar trebui să le lase să se apropie de copiii lor. Părinţii în cauză ar trebui să se întrebe, însă, dacă pagubele nu sunt, când tragi linia, mai mari decât câştigul. Ce valori pot învăţa copiii lor de la aceste învăţătoare? Cum le-or fi vorbind ele copiilor, dacă unor adulţi li se adresează cu un asemenea ton? Şi, nu în ultimul rând, ce înţelege un copil după ce îşi vede părintele transformat în slugă în faţa primei figuri de autoritate din viaţa lui, a copilului? Că şpaga e reţeta de succes în viaţă? Când plătesc fără să crâcnească şi se scuză umili că numai atâta pot da, părinţii nu numai că îşi lipsesc copiii de nişte bani, dar îi şi pregătesc să devină sclavi pe viaţă, aplecând genunchiul fără un murmur în faţa primului nesimţit cu funcţie care le va cere, cu tupeu, favoruri. Din fericire, scandalul de la "Maria Rosetti" demonstrează că şi proverbiala răbdare românească are limite.