Dumitru Graur: "Cenzorii hotărau ce ştiri intrau pe post"

Dumitru Graur: "Cenzorii hotărau ce ştiri intrau pe post"

Evz.ro continuă serialul dedicat presei sportive în comunism. Astăzi, îţi prezentăm episodul dedicat Televiziunii Române.

Evz.ro a stat de vorbă cu Dumitru Graur, unul dintre puţinii oameni care au făcut sport la televiziune înainte de 1989. Graur, care duminică împlineşte 63 de ani, dar arată cu cel puţin un deceniu mai tânăr, a fost ghidul Evz.ro în trecutul foarte puţin cunoscut al postului public de televiziune, dar şi al primilor ani ai democraţiei româneşti.

Televiziunea română nu a însemnat foarte mult pentru microbistul român. Şi asta pentru că la începutul anilor '80, Ceauşescu a redus programul televiziunii la doar două ore pe zi. Ultimul Campionat Mondial de fotbal văzut la TVR a fost cel din 1978, din Argentina. Ultimul european a fost cel din Franţa, din 1984, şi asta pentru că se calificase România.

Inventiv, microbistul român a găsit imediat soluţia: vecinii! Tot mai mulţi români îşi procurau antene speciale cu care să prindă posturile de televiziune străine. Sudul se abonase la bulgari, estul la ruşi, vestul la unguri şi sârbi.

Ne puteți urmări și pe Google News

Antenele erau făcute din ţeavă furată din fabricile comuniste sau din ligheane de aluminiu. Odată montată antena, începea chinul. Pentru a prinde un post, era nevoie de cel puţin trei oameni. Unul pe acoperişul blocului sau al casei, unul la fereastră şi altul în faţa televizorului. "Se vedeeee?", striga microbistul aflat pe bloc. Cel de  la fereastră transmitea mesajul mai departe, după care urla înapoi: "Mai la dreapta!". Seara, înaintea unui meci important, transmis de posturile vecine, aceste gen de dialoguri era un adevărat spectacol.

"Tata lucra pe şantier şi avea la discreţie ţeavă. Cineva inventase o antenă cu 9 elemenţi, lungă de aproape 3 metri, pentru bulgari. Antena cu 9 elemenţi a fost o binecuvântare pentru noi", povesteşte Edi, un microbist din Ploieşti.

"Când era meci, casa se umplea. Odată am dus televizorul şi sus pe bloc. La finala Campionatului Mondial din 1982, Italia - Germania, eram peste 40 de oameni în sufragerie! Era incredibil".

Autorităţile priveau impasibile acest exod cultural şi sportiv pe calea undelor. Pe lângă meciuri, românii se delectau la televiziunile vecine şi cu muzică, filme ori spectacole de divertisment.

În 1984, românii au rămas uluiţi: TVR transmitea Olimpiada de Vară de la Los Angeles! "Americanii ne-au dat pe blat olimpiada de vară! Eram singura ţară din blocul comunist care a participat la acea ediţie, găzduită de Statele Unite al Americii. Asta a fost explicaţia", ne-a dezvăluit Dumitru Graur.

<object width="425" height="344"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/QBCetGNwwtM&hl=en_GB&fs=1&" /><param name="allowFullScreen" value="true" /><param name="allowscriptaccess" value="always" /><embed src="http://www.youtube.com/v/QBCetGNwwtM&hl=en_GB&fs=1&" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="425" height="344"></embed></object>

„Au fost vremuri grele”

Prima transmisie a Televiziunii Române a avut loc în 1956, într-o perioadă în care, probabil, în România existau doar câteva zeci de televizoare. Un asemenea lux nu îşi permiteau decât Gheorghiu Dej şi alţi câţiva conducători ai Partdiului Comunist.

Studioul televiziunii era undeva pe "Molière", în Cartierul Primăverii. Pe actualul amplasament al TVR era atunci un parc. Nu exista nimic înregistrat, totul se difuza în direct. Din acest  motiv apăreau şi momente ilare. "Pentru un program de circ, de exemplu, veneau oamenii cu animalul în studio!", povesteşte cunoscutul om de televiziune Dumitru Graur.

Acesta povesteşte că transmisiile erau greoaie, "sculele fiind de provenienţă sovietică". "Primii oameni care au lucrat la Sport în TVR au fost Tudor Vornicu şi Emanoil Valeriu. Erau foarte buni prieteni", punctează Dumitru Graur, care îi aminteşte apoi pe Anton Groman şi pe Cristian Ţopescu, "un tânăr cu vocea piţigăiată, fiul unui fost mare călăreţ".

Evz.ro: Povestiţi-ne despre începuturi. Dumitru Graur: Dumitru Tănăsescu, nea Mişu cum îi zicea toată lumea, era secretar general al TVR, dar se ocupa şi de sport. Comentator de rugby, nea Mişu Tănăsescu era un tip prietenenos,  amabil, dar, din păcate, securist.

Aceasta era redacţia de sport? În TVR n-a existat o redacţie propriu-zisă de Sport. Era un compartiment în departamentul de Actualităţi. Asta şi pentru că niciodată nu au fost mai mult de 4 oameni angajaţi la Sport.  Departamentul Actualităţi avea două mari redacţii, internă şi externă. Şef era Ion Lavric. A murit între timp. Era un băiat de nota 10. Parcă nici nu mai conta că fratele lui era general de  securitate! Intrai peste el în birou şi îl vedeai că foşneşte hârtiile de pe birou. Făcea cuvinte încrucişate!

De Externe se ocupa Bebe Ciurescu. Ciurescu era crainicul preferat al Ceauşeştilor. Să fălea cu asta. Venea la serviciu şi spunea: "Iar m-a sunat tovarăşa să mă întrebe ce îmi face  familia". Aşa, ca să ne impresioneze. La Interne, şef era Teodor Brateş.

Ce aţi făcut până să ajungeţi la TVR? Până la venirea în televiziune, în 1984, am petrecut un deceniu la "Flacăra". N-am cum să uit vreodată sfârşitul anului 1983. Atunci naţionala României s-a calificat la Euro, iar eu am  fost anunţat că am fost transferat la TVR! Aveam doar motive de bucurie. În 1983, Cristian Ţopescu n-a mai fost lăsat să apară pe post, din cauza acelor afirmaţii despre care ştie deja toată lumea. Ţopescu era omul care făcea jocurile la Sport. Nea Mişu Tănăsescu îl asculta. Ţopescu s-a înconjurat toată viaţa lui de oameni fără valoare şi fără personalitate.

<object width="425" height="344"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/Ih6oDSa3XAY&hl=en_GB&fs=1&" /><param name="allowFullScreen" value="true" /><param name="allowscriptaccess" value="always" /><embed src="http://www.youtube.com/v/Ih6oDSa3XAY&hl=en_GB&fs=1&" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="425" height="344"></embed></object>

Cum era munca la televiziune? Cum am ajuns în TVR am început să mă cert cu şefii din motive editoriale. Ne certam din cauza cenzurii. Erau oameni angajaţi special, cenzorii, care hotărau ce ştiri intrau pe post.  Este incredibil, însă, cum după 1989, aceşti cenzori au ajuns şefi în TVR. Era unul, Grigorescu Cicerone, care avea 80 de ani la un moment dat şi tot lucra în televiziune, ca şef de  sindicat. Auziţi: şef de sindicat! "Aşteptam o aprobare, care uneori nu mai venea"

Cum v-aţi descurcat cu câteva ore pe zi de emisie? Din 1985, televiziunea şi-a redus programul la doar două ore pe zi. A zis Ceauşescu că românul e obosit din cauza televizorului şi că, în plus, consumă şi curent! Noi transmiteam în  continuare. Făceam hârtii oficiale pentru depăşirea programului, apoi aşteptam ca acestea să fie aprobate de la Comitetul Central. De aceste hârtii se ocupa Petre Constantin, care era director  general. Era un om la locul lui. Nu se primea aprobare, nu se transmitea meciul.

Televiziunea trimitea însă carul la stadion, trăgea cablurile, monta camerele, comentatorul îşi punea  căştile şi toată lumea aştepta! Aştepta o aprobare, care uneori nu mai venea. Aşa s-a întâmplat la acel cuplaj bucureştean rămas în istorie prin faptul că la cele două meciuri au  asistat peste 100.000 de oameni, câteva mii intrând chiar pe pista de atletism. Ce avea special Dumitru Graur ca şi comentator? Aveam o voce bună. Nu apăream la TV. Era o directivă în acest sens. Chiar şi la interviuri nu trebuia şi ţi se vadă decât microfonul şi câteva degete. Când aud chestia aia cu "Era  mai bine înainte", îmi vine să plâng.

Mă duceam la pâine şi oamenii mă cunoşteau după voce. A fost o perioadă când comentam cel mai mult. Nici nu era greu. Eram eu, Cornel Pumnea, ăsta era prieten cu Dinamo şi cu băutura, şi Coca Cozma Teoharie, adus de la Radio. "Am avut prezentatori buni"

Cum a comentat Coca Cozma finala Cupei Campionilor din 1986? La începutul fiecărui an, ne împărţeam echipele. Şi mergeam cu ele. Pumnea şi-a ales Dinamo. Avea mulţi prieteni acolo. Eu am luat Craiova. Nu mi-au plăcut niciodată cluburile Steaua şi Dinamo, dar mai ales pe cine reprezentau aceste două echipe. Aveam prieteni la Craiova. Şi aşa a comentat Coca finala de la Sevilla, ţinându-se după Steaua. A fost bafta lui.

<object width="480" height="385"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/xH7QewRFcdI&hl=en_US&fs=1&"></param><param name="allowFullScreen" value="true"></param><param name="allowscriptaccess" value="always"></param><embed src="http://www.youtube.com/v/xH7QewRFcdI&hl=en_US&fs=1&" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="480" height="385"></embed></object>

În 1989, Coca Cozma s-a întors la radio. A motivat că nu mai are activitate. Şi avea dreptate, la două ore de program... Venea câteodată Lavric, bine dispus şi mă întreba dacă avem ceva la sport, că poate dăm în seara asta două minute de sport. Eram fericit.

Cum se descurca un prezentator înainte de 1990? Titi Popescu a murit şi el săracul, a fost cel mai mare crainic-prezentator din România. Au fost vremuri grele. Nu exista prompter, ca acum. Totul se citea în direct. Titi îşi lua un cronometru şi citea, la repetiţiile dinaintea ştirilor. Citea, dădea drumul cronometrului, îl oprea, apoi memora totul. Apoi intra în direct.

Îl vedeai cum citea, fără greşeală, apoi făcea pauză şi după câteva secunde apăreau imaginile cu Ceauşescu. Titi Popescu a fost genial. Am avut prezentatori buni. Şi aici îi reamintesc pe Şoloc, Marinescu, Ionescu. Foarte buni profesionişti.

"Toată lumea îşi aducea rudele în TVR"

Şi a venit Revoluţia. Mi-am zis că, în sfârşit, ne vom putea face meseria. Mă bucur că am fost creatorul primei redacţii de sport din televiziune, independentă de Actualităţi, cu programul ei.

Răzvan Teodorescu, noul director al TVR, l-a pus director la acest departament nou-format pe Cristian Ţopescu. Eu am devednit redactor-şef. Asta se întâmpla în mai '90. Imediat însă, Ţopescu şi-a dat demisia, politic, cred. Teodorescu a făcut o criză.

"Eu conduc de fapt acest departament", i-am zis. Am făcut din nimic, din oameni care nu aveau treabă cu presa, oameni de televiziune. Era o prăpastie în acel moment între cei vechi, cu experienţă în domeniu, dar foarte puţini la număr în România, şi generaţia care apărea. <object width="480" height="385"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/BUENfoyMhoI&hl=en_US&fs=1&"></param><param name="allowFullScreen" value="true"></param><param name="allowscriptaccess" value="always"></param><embed src="http://www.youtube.com/v/BUENfoyMhoI&hl=en_US&fs=1&" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="480" height="385"></embed></object>

Cum v-aţi descurcat? Nu existau oameni. Trebuia să-i naşti, să-i inventezi. Şi aşa am făcut, i-am născut, i-am inventat. L-am adus pe Ionel Stoica. Lucrase pe la UTC şi am văzut că era prieten cu Gino Iorgulescu, cu alţii. L-am întrebat dacă vrea să lucreze în TVR.

Să vă spun cum l-am adus pe Emil Grădinescu! A ajuns la TVR datorită nevestei lui, care a murit din păcate. O femeie extraordinară, era director economic adjunct al TVR. Toată lumea îşi aducea apropiaţii, rudele, în TVR. L-a adus şi ea pe bărbatul ei, inginer la Buzău. Grădinescu a lucrat mai întâi la publicitate. Era o slujbă penibilă. Aşa că l-am adus eu de la "căţei", că dădea anunţuri pentru căţei pierduţi, la Sport şi l-am făcut cel mai bun comentator din România!

A existat vreodată un concurs la TVR? În 1993 am reuşit să organizez primul concurs adevărat pentru un post în TVR. M-am luptat cu cei 12 oameni din Consiliul de Administraţie pentru a organiza acest concurs. Ei ţipau la mine, eu la ei! Aveam nevoie de oameni. Eram 24 de oameni care făceau 8 la sută din programul TVR. Am obţinut până la urmă două posturi noi. Aşa i-am luat pe Alina Alexoi şi pe Cosmin Băleanu. În acea perioadă, Băleanu făcea un curs de tehnicieni dentari! Dacă nu reuşea, poate şi acum era tehnician dentar! Citea bine, arăta bine.

"Ţopescu a fost cel mai bun"

Ce a urmat? În toamna anului 1993, Paul Şoloc m-a chemat la el şi mi-a sugerat să unim departamentele. I-am spus că doar peste cadavrul meu. S-a oferit Ţopescu! Şi asta într-un moment în care eu eram plecat din ţară. În 1992, la Olimpiadă, Ţopescu făcuse un program de 4 ore pe zi. Am spus că nu se poate, că românul nu mai văzuse o olimpiadă de ani buni şi, în cele din urmă, am reuşit să-mi impun punctul de vedere.

Din păcate, am făcut şi greşeli. Mi-am supraapreciat oamenii. I-am obosit peste măsură, le-am cerut prea mult, astfel încât, după două săptămâni s-au sufocat. Presa ne-a luat în vizor. Avea libertatea de a înjura liber acum! Şi pe cine să înjure? Pe TVR, că oamenii de acolo se plimbă peste tot, că sunt cei mai slabi...

Şi aţi părăsit TVR. După alegerile din 1996, Zoe Petre a trimis la TVR un comando de distrugere în frunte cu Alina Mungiu, "femeia-bărbat". Mungiu a zis că vrea să schimbe imaginea TVR şi va începe cu schimbarea feţelor din TVR. Această femeie l-a distrus pe marele Iosif Sava, o dimensiune astrală, un om extraordinar. L-a făcut să plece, iar el a murit de supărare. Şi aşa am plecat de la TVR.

Am ales Prima TV, unde am pus pe picioare o redacţie excepţională. După doi ani şi jumătate, a apărut oportunitatea numită Antena 1. Postul tocmai luase drepturile exclusive pe fotbal. Aranjaseră cu Mitică Dragomir, nici nu mai conta. Era ceva extraordinar!

În 1999, mi-am luat echipa de la Prima TV şi am plecat la Antena 1. În scurt timp i-am rupt pe cei de la ProTV. Am stat acolo 6 ani. La un moment dat, m-a chemat Camelia Voiculescu şi mi-a spus că ar vrea să le dea o şansă şi celor tineri, etc. Şi mi-am văzut de drum. Cine a fost cel mai bun comentator? Ţopescu a fost cel mai bun comentator. Avea calităţi excepţionale. Eu am comentat cu pasiune, jucam alături de fotbalişti, trăiam meciul. Uneori, normal, mai şi greşeam. Erau însă comentatori care îşi scriau până şi ideile! Am fost o verigă în comentariul sportiv, ajuns la o bună calitate astăzi. E o scară ascendentă, pe o treaptă am fost şi eu. Unii m-au luat drept exemplu, alţii nu. Nu comentariile au reprezentat însă forţa mea. "Am un proiect fabulos despre Mircea Lucescu"

Dar ce anume? Nu mai comentez de 15 ani. Am făcut emisiuni, am făcut redacţii, am inventat jurnalişti, am crescut oameni. În 1994 am realizat o campanie fabuloasă, pe care nu o va mai face nimeni. "24 pentru '94". Am trimis echipe în toate cele 24 de ţări participante la Cupa Mondială. A fost ceva senzaţional, unic. "Parfum de glorie", un concept al meu, e o emisiune de mare succes. La "Parfum de glorie" au vorbit ultima oară "profesorul" Gheorghe Constantin, Florea Dumitrache şi mulţi alţii. 

Am încercat să fac altceva într-o lume în care sunt serviţi nonstop Cristi Borcea şi Gigi Becali, într-o permanentă manelizare a televiziunilor. Când am plecat de la Antena 1 şi asta mi s-a reproşat. Că nu dau ştiri cu Becali. Interzisesem la un moment dat ştirile de acest gen. Gigi e un produs al ProTV-ului. Ar fi interesant de făcut un studiu intitulat: "cum au influenţat ştirile sportive de la ProTV viaţa sportivă din România". Ar fi foarte interesant.

Am reuşit să ducem totul în derizoriu, în manelism. Din această cauză mulţi părinţi nu îşi mai lasă copiii la sport.

Sunt prea multe televiziuni de sport? Nu cred că mai există în lume o ţară cu atâtea televiziuni de sport! E o inflaţie de posturi, de meciuri şi, automat, de comentatori. Există mulţi comentatori buni, dar sunt şi slabi. La TVR a venit Sassu şi a spus că nu îl interesează audienţa. Această afirmaţie a fost alibiul perfect pentru mulţi angajaţi.

Ce proiecte de viitor aveţi? Am impresia că nu mai e nevoie de mine. Mi-ar plăcea însă să fac din nou ce am făcut odată. Nu cred că există o altă persoană care să fi realizat mai multe redacţii decât mine. Îl parafrazez pe Gică Hagi: "Aştept un investitor cu un proiect serios". Aştept să-mi reiau seria de reportaje din seria "Parfum de glorie". Am realizat 50 de personaje până acum. Am un proiect fabulos despre Mircea Lucescu.

Lumea v-a uitat? Nu. Rămân surprins cât de multe mesaje primesc la diverse ocazii. Sunt mulţi cei cu care am lucrat şi care îmi poartă respect. E ceva, nu?