Printre atâtea tricouri celebre, purtate de Cruyff, Zidane, Maradona, Van Basten, Messi, Ronaldo, și atâția alții, se regăsește și cel purtat de „Eroul de la Sevilla”!

Madrid. Duminică, 2 iunie. A doua zi după finală. Puerta del Sol se scaldă, așa cum îi spune și numele, în soare. Boxele scenei instalate în partea din stânga duduie de muzică și de veselie. La fiecare finală de Champions League, UEFA organizează un festival care ține trei zile. E o feerie de lumini, de ritmuri. Un veritabil orășel în care se amestecă fanii celor două finaliste, cu suporteri din toată lumea, cu istoria celei mai luxoase competiții sportive de pe Pământ, cu sponsori și cu tot ce mai vreți.

„Juanito”, prietenul meu

A doua zi după meci, agitația a obosit. Zecile de mii de fani englezi au zburat către casă deja. Am simțit-o pe pielea mea. Fiindcă o cameră de hotel la 100 de kilometri de Madrid, bătea spre mia de euro, am tras la casa unui gorjean, Ion Rușitoru, unul dintre românii care au plecat acum vreo cincisprezece ani să-și facă un rost departe de țară. Are cam la 20 de kilometri de Madrid o casă gata montată, dar s-a apucat să-și mai construiască el una, pe un teren de 1.000 de metri pătrați. E șofer pe camion și, între curse, pune faianță, trage cabluri electrice, mă rog, de toate. Spaniolii care-l angajează îi spun, cu simpatie, „Juanito”. E, Juanito, stă spre aeroportul Barajas. Cică în ziua finalei, pe Barajas a aterizat un avion la 40 de secunde. La câte huruituri de avioane am auzit în noaptea de după meci, cred că media a scăzut spre 30 de secunde!

Mă gândesc la milioanele de români care au plecat spre alte zări. Și la vrăjeala aia că va renunța Europa la noi. Stați cuminți! Vor avea nevoie de muncitorii noștri, de meseriașii noștri. De româncele care să le ducă bătrânii la baie… Ei nu se mai coboară să țină canciocul și mistria în mână!

Călătorie cu Ghiță Geolgău și cu Răzvan Burleanu

Am ajuns la Madrid vineri, pe 31 mai. M-am nimerit în cursa Tarom cu Gheorghiță Geolgău și cu Răzvan Burleanu. Cu marele Ghiță Geolgău am povestit, a nu știu câta oară, despre Bordeaux, despre Kaiserslautern, despre Monaco, marile meciuri ale Craiovei Maxima și marile lui goluri. Răzvan Burleanu, președintele FRF, cu care am trecut, în timp, de la o relație foarte rece la una căt de cât normală, a citit, subliniind pasaje, mare parte din zbor o carte în limba engleză despre fotbal și management. Apoi, a discutat cu Geolgău poiecte pentru juniori.

Aterizare pe Barajas. Plin de indivizi cu celebrele cartoane „I need tickets”. Întreb, la plesneală, cât ar oferi. „Three thousands”. Oho!

Puerta del Sol, Plaza Mayor, colcăie de fani. La Callao e magazinul oficial Champions League. Mă reped la el, fiindcă sâmbătă, în ziua finalei, vor năvăli englezii. Prețuri de lux, pe măsura competiției. Cel mai ieftin produs, o insignă, 10 euro. În rest, un fular e 25 de euro, un tricou 35, un hanorac 55 de euro, o minge oficială 150, o replică în miniatură, 25.

Cât de sus am fost!

Ca vechi colecționar de programe de meci, mă reped să-l cumpăr pe cel al finalei. O bijuterie grafică și tipografică, de fapt un almanah de 124 de pagini. La loc de cinste, pe două pagini, campioanele Europei. Sigla Steaua București, câștigătoarea din 1986. Cât de sus am fost cândva!

Finala, în sine, nu a fost un spectacol. Show-ul a fost asigurat de fani. Liverpool, de exemplu, a fost însoțită de o galerie venită tocmai din Mexic! Cel mai frumos moment a fost cel în care, la final, după festivitatea de premiere, băieții lui Jurgen Klopp au mers către peluză, au pus trofeul la marginea gazonului și au cântat „You’ll Never Walk Allone”, cu toată galeria, cel mai tulburător imn al unei echipe de fotbal!

Duminică, 2 iunie. Ziarul MARCA deschide prima pagină cu un omagiu la adresa lui Juan Antonio Reyes, marele fotbalist spaniol mort în accident de mașină. „Toată Spania te plânge”, titrează cel mai mare ziar de sport spaniol, care a trecut finala Ligii Campionilor în plan secund.

Cruyff, Beckenbauer, Bobby Charlton… Duckadam!

Real Casa del Futbol. Întreb un steward ce e înăuntru. „Museo?”. „No. Camisetas de los celebras”. Aha. Hai să intru. La alte finale de Champions League, UEFA organiza un veritabil muzeu. Tricouri, programe de meci, bilete, fanioane, fel și fel de chestii din istoria Cupei Campionilor.

De data asta, pare că e un muzeu doar al tricourilor. Și chiar e! Te plimbi lângă Maradona, lângă Cruyff, Beckenbauer, Sir Bobby Charlton. Zidane, Messi… E o chestie futuristă, marile tricouri și marile finale sunt acoperite de o pânză albă și deasă.

Încremenesc! În fața mea, tricoul lui Helmuth Duckadam din finala de la Sevilla! Celebrul tricou în dungi verzi oblice. Și textul: „Portarul român Hel muth Duckadam a apărat în finala cu Barcelona patru penalty-uri de departajare. Ceva unic! Steaua București era antrenată de Emeric Ienei și a avut un atac extraordinar, cu Lăcătuș, Balint și Pițurcă. În spatele lor, un alt mare jucător, Bölöni”.

 În urmă cu un an, la Muzeul FIFA de la Moscova, am descoperit tricoul lui Mircea Lucescu purtat contra Braziliei la Campionatul Mondial din Mexic 1970.

Dovada că fotbalul românesc și marii lui fotbaliști au lăsat ceva în lume!

„I-am dat tricoul lui Vardinoiannis”

Helmuth Duckadam i-a mărturisit lui Daniel Nanu povestea tricoului de la Sevilla

7 mai 1986, Sevilla. Finala Cupei Campionilor. Barcelona – Steaua București. 0-0, după 90 de minute. 0-0 după prelungiri. Urmează penalty-uri. Portarul român Helmuth Duckadam apără patru lovituri consecutive și intră în istoria fotbalului! Steaua câștigă Cupa Campionilor!

- Ce faceți, domnule Duckadam?

- Te salut, Daniel!

- Sunt la un fel de muzeu al Champions League, la Madrid!

- Ei, bravo!

- Mă uit la un tricou...

- La care?

 - La cel purtat de Duckadam la Sevilla!

- Nu cred! E acolo?

- Da, lângă tricourile lui Cruyff, Beckenbauer, Zidane, Messi, Bobby Charlton, Eusebio...

- Ce onoare!

- Dar cui l-ați dat atunci?

- L-am dat lui Vardinoiannis, pentru fiul lui.

- După finală?

- Nu. Ne-a invitat Vardinoiannis la un concediu pe iaht, mai târziu... Acolo i l-am dat.

- Vă pare rău?

- Nu. Faptul că UEFA arată acel tricou, nu știu cum a ajuns la ei, și lumea își aminteste de mine e o mare mândrie!