La 80 de kilometri de Sibiu, istoria nescrisă a saşilor îl întâmpină pe vizitator la fiecare colţ. Comuna Biertan, unde la mijlocul secolului al XIII-lea s-au aşezat saşii, este printre puţinele aşezări unde istoria a rămas vie, ca rana deschisă a emigrării.

Crista Richter şi soţul ei, Cristian Sencovici - ea săsoaică, el român - şi-au asumat misiunea de a ţine trează conştiinţa săsească în Biertan şi de a reînvia tradiţii şi reţete care au fost pe punctul de a se pierde în anii ’90, când, din cei 600 de saşi ai localităţii, 500 au plecat în Germania. Cei doi au o pensiune în Biertan şi sunt ghizi pentru turiştii care vor să viziteze biserica fortificată, veche de şapte secole şi în care se îmbină stilul gotic cu cel renascentist. Printre informaţiile istorice despre saşi, ei strecoară amănunte despre drama emigrării şi dezrădăcinării prin care au trecut mii de etnici germani din România, odată plecaţi în Germania. O scurtă istorie a saşilor din Biertan În a doua jumătatea a secolului al XIII-lea, saşii au fost aduşi în zona Sibiului din două motive: pentru apărarea şi pentru civilizarea zonei. Aşa îşi începe Crista Richter povestea. E 26 iunie şi afară toarnă cu găleata. Crista ne-a avertizat că o să plouă până la jumătatea lui iulie. „E vina Sfântului Medar. Tradiţia saxonă spune că dacă pe 8 iunie, de ziua Sf. Medar plouă, aşa o ţine 44 de zile”. Ne-am întâlnit în jurul prânzului şi Crista şi Cristian, intuind că am venit ca turiştii fără haine de ploaie, ne-au adus pelerine. Apoi ne-au invitat înăuntrul bisericii fortificate din centrul Biertanului. Ne-am aşezat pe băncuţele pluşate, în biserica hală, înaltă cât un bloc cu trei etaje. Cei doi, pe roluri, ne-au spus povestea saşilor din Biertan. Primul val de saşi, maxim 1.000 de oameni s-au aşezat în zona Sibiului, iar al doilea val în zona Târnavelor. „Biertan este pomenit prima dată în 1283, într-un document scris de saşi către Biserica Catolică din Alba Iulia”, spune Crista. E o femeie energică, fostă profesoară şi jurnalistă, care se luptă să schimbe viaţa comunităţii locale. Vorbeşte hotărât, unele cuvinte le spune în dialectul săsesc, iar Cristian le traduce. În comparaţie cu ea, el pare mai domol, vorbeşte rar şi apăsat. Îi uneşte dragostea pentru cultura şi tradiţiile saxone. Urma lingvistică „Dialectul săsesc de astăzi seamănă cu dialectele din zona Rhinului şi a Luxemburgului”, povesteşte Crista, care acum doi ani a ajuns în Luxemburg şi s-a înţeles cu perfect cu localnicii. „Nu le venea să creadă că vorbim aproape aceeaşi limbă”, precizează ea, subliniind că dialectul s-a păstrat peste 800 de ani. Cristian (foto) preia cârma povestirii şi ne spune că trei lucruri l-au impresionat la saşii din zonă. „Îşi alegeau singuri preoţii, deci nu depindeau de episcopul de la Alba Iulia, apoi îşi alegeau singuri judecătorii, care erau mai puternici decât judecătorul regal şi, în al treilea rând, erau oamenii liberi, supuşi direct regelui”. Iar Crista intervine: „asta explică cum au rezistat ei 800 de ani”. Ardealul a găzduit, din Evul Mediu, 10-15 naţii, care au trăit fiecare după propriile reguli. Spre exemplu, în Sibiu trăiau saşii, iar în Mărginimea Sibiului, românii. Saşii au adus cu ei anumite meşteşuguri şi un anumit stil arhitectonic, caracteristic stilului franconic de mijloc, casele fiind înalte, şi protejate de ziduri şi porţi înalte. Fiecare meşteşugar, ca să obţină brevetul de practică, trebuia să petreacă trei ani în diverse oraşe, unde să fie ucenic pe lângă mai mulţi meşteri. De asemenea, fiecare preot, care era şi învăţător, era obligat să urmeze studii în Germania. Disciplină pe bază de amendă De-a lungul istoriei, saşii au fost o minoritate, numărul maxim de-a lungul timpului fiind de 300.000. Astăzi, au mai rămas 15.000 în Ardeal. „Tragedia saşilor a început la destrămarea Imperiului Austro-Ungar, în 1867”, explică Crista. Dar punctul culminat a fost odată cu mărirea lui Hitler, care i-a chemat în „împărăţia germană”, iar ei au rezonat cu acest mesaj. În anii ’40, zeci de mii de saşi au părăsit ţara. „Hitler le-a rupt şira spinării saşilor”. Familii întregi au fost dezrădăcinate şi destrămate, în multe cazuri părinţii rămânând în Germania, iar copiii în România. „Când au încercat să revină acasă, românii le-au spus că nu vor nazişti în ţară şi nu i-au lăsat să intre. A fost o întreagă tragedie, iar unele familii s-au reunit după 20 de ani”. Pe când ea era tânără, îşi aminteşte cum primii copii din zonă, deveniţi deja adulţi, au plecat în Germania la părinţii pe care nu îi mai văzuseră de două decenii. „Saşii s-au simţit prost în Germania. Ei nu şi-au dat seama că în această trăire aici cu românii şi ungurii au legat relaţii puternice. Abia după ce au migrat au văzut că nemţii nu erau cei pe care îi credeau. Nemţii îi numeau români. Astfel de lucruri au fost şocuri clare pentru ei, iar astăzi, când vin în vizită, se duc la vecinii români şi plâng pe umerii lor spunându-le că ei fost prietenii lor adevăraţi”, Crista Richter, săsoaică din Biertan Astăzi, în Biertan, mai trăiesc cel mult 80 de saşi, majoritatea în familii mixte, după ce la începutul anilor ’90, 500 din cei 600 au plecat în Germania. Mulţi dintre ei au scris cărţi despre copilăria lor în România, iar Crista le colectează şi le citeşte cu mare interes. Are vreo 30 de astfel de volume acasă. Din fiecare strânge pasaje cu care vrea să reconstruiască parcursul istoric al germanilor din România. „Saşii au moştenit de la nemţi spiritul de organizare. Cum altfel ar fi putut ei construi o biserică aşa de impunătoare într-o gaură ca Biertan”? Disciplina săsească se baza pe amendă, astfel că Biertanul era o cetate de frunte în Evul Mediu. Biserica fortificată din Biertan, o mixtură de gotic şi Renaştere În 1402, la Biertan a fost ridicată prima biserică, care după câteva decenii deja necesita importante reparaţii, spune Cristian Sencovici. Aşa că preotul a făcut o jalbă către Papă cerând ajutorul pentru fortificarea bisericii. Astfel, din 1490, au început lucrările de consolidare, dar s-a decis ca în locul bisericii vechi să se ridice una nouă. Prima bazilică era în stil romanic, dar la final de secol XV ajunsese în Ardeal stilul gotic. Aşa a câştigat Biertanul o biserică impunătoare, înaltă cât un bloc cu trei etaje, cu bolţi nervurate. La un tur de biserică, cei doi le povestesc vizitatorilor despre altar, cel mai mare din România, care în partea superioară este realizat în stil gotic, format din picturi despre viaţa Mariei, iar în partea centrală, în stil renascentist. Biserica poartă hramul Maicii Domnului. Orga impunătoare a fost adusă de la Viena, la finalul secolului al XIX-lea, după ce vechea orgă a fost distrusă într-un cutremur. Un alt element cu poveste este uşa sacristiei, un model din Renaştere, care este făcută la Sighişoara. Uşa are o încuietoare cu 15 bare şi se poate deschide numai din exterior. Din 1993 biserica din Biertan este înscrisă în Lista Patrimoniului Mondial a UNESCO. Comuna Biertan şi-a câştigat renumele istoric şi după ce, în 1775, la rădăcina unui copac din pădurea Chimdru a fost descoperit donariumul, care este format dintr-o tabula ansata din bronz (32,5 cm x 12,6 cm) purtând inscripţia EGO ZENOVIUS VOTUM POSVI (Eu Zenovius am pus această ofrandă) şi un disc, de asemenea din bronz cu diametrul de 23,7 cm, având în interior monograma lui Hristos (H+P). Istoricii au stabilit că donariumul este din secolul al IV-lea, el reprezentând un argument al existenţei în acest spaţiu, dupa retragerea aureliană, a unei populaţii creştine vorbitoare a limbii latine. CITIŢI ŞI: Richiş şi Copşa Mare: o reţetă simplă de turism verde