Sursa foto: Arhiva EVZEuropa a redescoperit, cu o uimire aproape ingenuă, că istoria nu s-a sfârșit, ci doar și-a luat o scurtă pauză. Ne regăsim astăzi în postura ingrată de „spectator plătitor” în două conflicte asimetrice care funcționează ca niște menghine geostrategice.
În Ucraina, un război de asediu clasic, de uzură, ne vede în rolul de arsenal moral și financiar – un contributor generos care speră că investiția în libertatea vecinului va ține „ursul” departe de propria sufragerie. În schimb, în conflictul cu Iranul (și sateliții săi), Europa este perdantul cert pe orice termen. Aici, asediul nu e asupra teritoriului, ci asupra fluxurilor vitale.
Suntem prinși între datoria etică de a susține democrația în Est și incapacitatea cronică de a ne proteja rutele comerciale în Sud, într-un joc în care noi primim periodic facturile pentru arme și muniție.
Să-mi fie iertat modul ușor ironic de a prezenta lucrurile, mai ales în rândurile de mai jos, dar mai cred încă, așa cum credeau vechii romani, că ,,ridendo castigat mores’’ - râzând îndrepți obiceiurile (proaste). Când n-au mai crezut, au ... dispărut.
În Golf, câștigă ... Rusia ...
Dacă „operațiunea specială” a lui Putin a fost scânteia crizei energetice, zgomotul blocării - fie parțială, dublă sau amenințată - a Strâmtorii Hormuz este „fanfara” care anunță un nou status quo. În mod ironic, haosul din Golf este gura de oxigen a Moscovei. Pe măsură ce tranzitul prin Hormuz devine un sport extrem, prețul barilului crește, alimentând visteria Kremlinului. Economia rusă, declarată clinic moartă la Bruxelles încă de acum doi ani, se încăpățânează să se refacă prin „transfuzii” de petro-ruso-dolari obținuți din anxietatea globală, în timp ce războiul din Ucraina devine un zgomot de fundal, costisitor pentru o Europă tot mai anemică.
... dar pierde Europa
Ne pregătim pentru un transfer de bogăție care va face ca șocul petrolier din 1973 să pară o simplă eroare de rotunjire. Odată ce praful răscolit în deșert se va așeza peste Golful Persic, factura va fi prezentată la ghișeul european. America, binecuvântată cu resurse de șist și o insularitate strategică, va privi spectacolul cu o detașare reținută. Europa, în schimb, va privi cum capitalul său se scurge către producători, finanțând luxul din deșert și reînarmarea din stepele de dincoace de Urali. Spectrul stagflației nu mai este o teorie prăfuită din manualele de economie, ci noul meniu zilnic: prețuri care urcă spre stele și o creștere economică ce refuză să părăsească subsolul.
Muzica bună a petrodolarilor, sau ,,ou sont les neiges d’antan?’’
Revenim, cu o nostalgie forțată, la estetica politică a anilor '70-'90, dar fără muzica bună de atunci, dar nu la fel de bună ca cea din anii ‘60. Deficitele comerciale bat recorduri, îndatorarea devine singura politică de coeziune, iar deficitul bugetar este noul standard de performanță. Aici, românii nu sunt singuri, dar sunt campioni, absoluți.
În timp ce Washingtonul își permite luxul de a impune soluții pentru propriile probleme, Europa rămâne „de căruță”, încercând să repare un motor complex cu unelte de acum trei decenii, sub povara unei monede care își caută utilitatea într-o lume a materiilor prime energetice și nu numai... România este pe podium la toate probele: inflație, deficite, recesiune. Ne evidențiem mereu, dar nu ieșim niciodată din pivnița continentală, în care am rămas cam singuri.
„Responsabilitate pentru Europa”: Noua față a hegemoniei germane
Imaginând un viitor peisaj de asediu, desprins parcă din cărțile lui Erich Maria Remarque, Berlinul a decis că este momentul pentru o „metamorfoză” doctrinară. Strategia militară națională, protectiv intitulată „Responsabilitate pentru Europa”, marchează sfârșitul unei ere care a durat aproape 80 de ani, cu 10 cancelari. Era perioada „diplomației prin cecuri” - românii o știu bine, pentru că așa i-a vândut Ceaușescu pe sași, cei care aduseseră civilizația occidentală în Transilvania, nu alții - și a dependenței confortabile de gazul rusesc și umbrela americană.
Astăzi, chiar și „puternica Germanie” dă semne de oboseală, în stare de cronicizare: industria sa auto, motorul continentului, aproape 10% din PIB-ul european, gâfâie fără energie ieftină, iar bugetul federal a trebuit să forțeze limitele constituționale pentru a finanța rearmarea.
Germania fură startul ... convențional
Totuși, ironia dar și rigoarea academică ne obligă să observăm oportunitatea: Berlinul folosește frica generală de Rusia pentru a-și revendica rolul de „lider militar” al continentului, definind Moscova drept ,,principalul dușman’’, de fapt singurul. Ambiția declarată de a construi cea mai puternică armată convențională din Europa până în 2039 – despre care am scris săptămâna trecută - nu este doar un act de apărare, ci o încercare de a redefini ierarhia europeană. Germania vrea să fie „jandarmul convențional” cu acte în regulă, sperând că prestigiul militar va compensa declinul competitivității economice. Este o fugă înainte: o Germanie care se înarmează nu pentru că este bogată, ci pentru a nu deveni irelevantă într-o Europă pe care încă vrea să o conducă, dar pe care nu o mai poate subvenționa.
Factura securității: ,,Tunuri în loc de unt’’, pentru … supraviețuire
Reorientarea militară, condusă de Berlin, a tras după ea întregul continent. Pericolul rusesc din est – militar și hibrid – și amenințările lui Trump din vest au făcut ca cheltuielile de apărare în Europa să se dubleze. Nu este un semn de forță, ci unul de teamă, dar pune o altă presiune imensă pe bugetele naționale și pe cel al UE.
Ne aflăm în plin paradox: înarmarea este vitală pentru supraviețuire, dar ea consumă tocmai resursele care ar fi putut salva economia de la stagflație. Deci, mai puține fonduri pentru inovare – unde ești tu, Mario Draghi, cu raportul tău din ... 2024 - infrastructură sau protecție socială. Alegem „tunurile în loc de unt”, dar spre deosebire de alte epoci, acum tunurile sunt cumpărate pe datorie, într-o piață unde dobânzile nu mai iartă pe nimeni. Românii știu mai bine ca toți ceilalți europeni ...
Concluzii ... cu un Dragon în centru
Încheierea rămâne una sobră. În timp ce Germania își caută noua identitate de lider militar, iar Europa își pansează rănile bugetare, China privește cu o răbdare confucianistă. Beijingul nu are nevoie să tragă niciun foc de armă; îi este suficient să culeagă resturile unei economii europene fragmentate, care și-a pierdut busola energetică și suveranitatea industrială. În final, am putea descoperi că am construit „Cea mai puternică armată a Europei” doar pentru a păzi un muzeu frumos, bine întreținut, dar falimentar, în timp ce restul lumii s-a mutat deja în era Pacificului. Adică, acolo unde noi nu avem nici flotă, nici invitație, pentru că, deocamdată, suntem victima colaterală a două războaie, cel puțin ...
