Evenimentul Zilei > Social > Două întâmplări în care a căzut în păcat și a învățat că „Satana este lăcomie”
Două întâmplări în care a căzut în păcat și a învățat că „Satana este lăcomie”

Două întâmplări în care a căzut în păcat și a învățat că „Satana este lăcomie”

Iată-ne ajunși la cel de-al zecelea episod al "Amintirilor". Mulțumesc din toată inima Dlui Dan Andronic și redacției ziarului "Evenimentul Zilei" pentru că s-au oferit să le publice. Vă scriu din Fetești, un loc care mă duce cu gândul la micile orașe din vestul sălbatic american.

Sunt în a 42-a zi de Pelerinaj și în această relatare importantă, a zecea, doresc să vă vorbesc despre dreptatea pe care o fac oamenii și dreptatea pe care o face Dumnezeu. Există, după cum știm, două tipuri de dreptate în lumea asta. Dreptatea omenească, care spune „Ai greșit? Trebuie să plătești!” și dreptatea dumnezeiască, dreptate care spune „Ai greșit și îți pare rău? Ești iertat!”.

Întreaga civilizație, de la începuturi și până acum, este practic rezultatul aplicat al celor două moduri de a face dreptate. Lupta dintre cele două continuă și în ziua de astăzi, în fiecare moment, în viața fiecăruia dintre noi.

În sufletul meu, cele două moduri antitetice de a răspunde provocărilor vieții sunt viu reprezentate de două întâmplări, două situații definitorii care îți rămân viu întipărite în minte pentru totdeauna. Sunt genul de amintiri despre care știi că te-au format, te-au distrus și te-au clădit, de la zero.

Prima se petrecea în 1994, aveam 13 ani, terminam clasa a șasea. Profesorul de matematică de la liceul „Emil Racoviță” din Cluj unde eram înscris a organizat într-o sâmbătă un campionat de șah. M-am prezentat și eu cu mare entuziasm, cu toate că nu eram extrem de talentat. Se ofereau chiar și premii, batoane de ciocolată. Delicioase!

Începem noi să jucăm, vreo 30 de prichindei de toate vârstele. Spre sfârșitul zilei eram pe locul patru având doar o partidă de jucat cu fata care conducea clasamentul. Conducea cu victorii pe linie. Dacă reușeam să câștig partida cu ea aș fi urcat pe locul trei, o diferență uriașă raportată la ciocolatele pe care le primeai. Locul patru primea una, locul trei primea cinci. Cinci!

Așa că începem noi să jucăm. Fata, talentată, nu se întrebuințează mai deloc cu mine. După 5 minute eram aproape bătut. Constat și eu cu amărăciune realitatea și în acel moment, în acel moment fatidic îmi vine o idee. Satana e lăcomie. Îi spun fetei: „Uite, tu ai câștigat deja locul întâi, chiar dacă ar fi să pierzi acest meci, tot pe locul întâi vei rămâne. Și vei primi o plasă întreagă plină cu ciocolată. Nu vrei să îi spunem Dlui Profesor că eu am câștigat de fapt acest meci și atunci voi primi și eu 5 grăsuțe în loc de una?”

Fata m-a privit cu ochii aceia de copil bun, copil cu inima învelită în mănușile lui Dumnezeu, a clipit de două ori și a spus: „Bine!” Vai, ce senzație victorioasă mi-a trecut prin vene in acel moment, însă ea a fost de scurtă durată pentru că exact în acel moment a intrat pe ușa un băiat care se jucase împreună cu noi de dimineață și apoi veniseră părinții să îl ia undeva. Acum s-a întors și vroia să își joace partidele rămase. Dimineață câștigase tot, remizase cu fata, pe mine mă bătuse și acum câștiga în continuare tot. În scurt timp se termină meciurile și băiatul era pe primul loc.

Ochii fetei au clipit din nou, rapid, instinctiv, cât două scuturări din codița oiței. Merge la profesor și îi spune adevărul, îi spune despre propunerea mea, îi spune că și ea ar trebui să fie pe locul întâi și nu pe locul doi. Profesorul o ascultă răbdător apoi vine la mine. Mă ia cu el pe podiumul de la catedră, îi strânge pe toți copilașii în jurul nostru și începe:

„Măi nesimțitule, măi hoț ordinar, măi vierme ce ești, nu ți-e rușine să faci așa ceva, infractorule? Priviți vă rog acest derbedeu, acest jeg de om și nu-l uitați niciodată! Ia-ți ciocolata și cară-te acasă! Să nu te mai văd!”

Și cu asta îmi aruncă în scârbă o ciocolată și mă izgonește din clasă. Ies, o arunc și eu în primul coș de gunoi și merg spre casă plângând cu amar. Fusese fără doar și poate cel mai umilitor moment al tinerei mele vieți, fusese un iad, primul moment în care m-am simțit cu adevărat singur.

Peste fix zece ani, în 2003, eram student în Statele Unite, la prestigioasa universitate de teologie „Sfântul Vladimir” din New York. Student fiind, banii de cheltuială sunt puțini însă bunul Dumnezeu a rânduit să mi se ofere o slujbă de weekend, la un cămin de bătrâni din apropiere care aparținea de Arhiepiscopia Ortodoxă Greacă. Eram plătit foarte bine, dădeam medicamente rezidenților înainte de mese și de culcare, chemam ambulanța în caz de urgențe. Noaptea era liniște și aveam tot timpul din lume să învăț. Serviciul ideal.

Țin minte că era o vineri după-masă. Directorul instituției, Episcopul Kalistos, săvârșise Sfânta Liturghie și eu tocmai intrasem în tură. La un moment dat aud la interfon vocea blândă a Episcopului. De fiecare dată când auzeam acea voce caldă tresăltam de bucurie pentru că auzind-o știai că ești în siguranță. Știai că mireasma sfințeniei nu este departe.

Prea Sfinția Sa nu venea în fiecare zi, însă în acea vineri era acolo. Mă cheamă la el în birou, urc scările cu bucurie și mă așez pe scaunul din fața biroului, față în față cu Dânsul. Între noi, pe birou, era un bol mare de sticlă, plin cu bani. Am înțeles imediat că tocmai golise cutia pentru donații care era la intrare în capelă. Banii trebuiau să fie preluați de contabilă, care îi număra și îi înregistra.

Prea Sfințitul Kalistos începe să îmi vorbească și ascultându-l, privirea mi se oprește pe bolul cu bani. Erau bancnote de un dolar, câteva de 5 și 10 dolari și chiar în vârf observ că era o bancnotă de 20 de dolari. La un moment dat Dânsul se întoarce cu spatele către mine să scoată niște documente dintr-un sertar și în acel moment fatidic îmi vine o idee. Satana este lăcomie.

Întind mâna înspre bol, apuc bancnota de 20 de dolari și o vâr cu repeziciune în buzunar. Omul acesta îmi făcuse doar bine peste bine, mă plătea regește pentru un student, îmi plătea chiar și taxiurile. Mâncam acolo, studiam toată noaptea. Totul datorită lui, acelui om care ședea în fața mea. Și pe care eu îl furasem, în față, de 20 de dolari.

Episcopul se întoarce, termină ce are să îmi spună și îmi mulțumește. Mă ridic, ies din birou și mă indrept înspre cabinetul medical de la etajul inferior. Nu trec două minute că aud din nou vocea Episcopului la interfon. Timbrul era al lui, însă intonația și intensitatea îmi erau necunoscute. Rece, tăioasă, neînduplecată, vocea îmi spune că un tunet: „Marius, vino în biroul meu acum!”

Am înghețat. De fapt, m-am trezit. În acel moment m-am trezit, de parcă fusesem sub o vrajă. Cum am putut să fac așa ceva? Încep să tremur ușor însă mă pornesc să urc scările. Treaptă cu treaptă, îmi trece toată viața prin fața ochilor. Nu doar că mă va da afară imediat însă doar un telefon la mine la școală și voi fi exmatriculat și de acolo. Apoi viza mai e valabilă trei zile, cât să te împachetezi și să pleci. Și apoi explică-te tuturor acasă cum de te-ai întors cu coada între picioare, după doar doi ani, fără diplomă, fără nimic.

Urc cu aceste gânduri. Tremur tot mai tare. Îmi amintesc de profesorul de matematică și mi se face rău. Ajung însă în fața ușii. Nu am curajul să intru, nu am curajul să ridic ochii, inima îmi sare din piept și nici să respir nu mai apuc. Acolo unde merg nici nu voi avea nevoie.

Apoi aud vocea Lui. Caldă, blândă, luminoasă, așa cum o știam și cum o iubeam. „Marius!” mă strigă. Încep să îmi ridic ochii și imediat întâlnesc ochii Lui. Radiau. Este privirea pe care nu o voi uita niciodată. „Te-am chemat”, îmi spune, „pentru că azi am săvârșit Sfânta Liturghie și a rămas o jumătate de prescură pe care vreau sa ți-o dăruiesc!”

Îmi întinde un pachețel cu o jumătate de prescură. O apuc cu mâinile tremurânde, cu lacrimi în ochi. Vreau să spun ceva însă gura mi se uscase demult. Sunt copleșit, atât fizic cât și sufletește. Trăiesc un moment care nu are nume, un moment din altă lume, un moment pentru care te rogi o viață întreagă și îl primești atunci când îl meriți mai puțin, atunci când ești judecat, condamnat și răstignit.

Orice dorință dispăruse. Orice lăcomie. Tot ce vroiam în acele momente, cu toată ființa mea, era să mă cuibăresc la picioarele Lui și să rămân acolo tot restul vieții mele. I-am mulțumit și am ieșit din birou.

Apoi am greșit din nou, încă o dată și încă o dată… însă atunci când am dat cu adevărat de greu, în cei opt ani de zile de temniță, mi-am amintit în fiecare zi, fără excepție, de Episcopul cel milostiv. Am gustat în fiecare zi o bucățică din prescura lui. De profesorul de matematică însă nu mi-am amintit, nici măcar într-o zi.