Spre bătrînețe sentimentul devine mai profund și inima mai tare.  Acum, am ajuns să aștept luna mai gîndindu-mă la Macedonski ca la un destin special, ca la un om plin de talent, sucit și nu ușor de suportat, special în multe privințe și strivit de această țară cum nu au fost mulți.

E deja un clișeu să spui că România a fost mereu vitregă cu marii români în timpul vieții lor. De aceea, mulți dintre ei au plecat scîrbiți – se știe. Și Macedonski a avut momentul lui de lepădare, dar a revenit la București după o ședere pariziană pe care o vroia definitivă. Vorba românească, n-a fost să fie. Diferența, însă, este că în cazurile știute ale celorlalți mari români, de la Caragiale la Eliade, Enescu sau Brâncuși, măcar după moarte, România le-a dat onorul. Oricît au fost de hăituiți de compatrioți în timpul vieții lor, astăzi, ei sînt zeii tutelari ai culturii naționale, omagiați pios de toată lumea. Macedonski, însă, nu. Amărăciunea pe care ”contimporanii” i-au produs-o în timpul vieții, strivirea înzestrărilor lui poetice  în contextul  coroziv autohton, nu s-a răscumpărat niciodată. Deși e studiat la școală și are parte, în general, de vorbe bune, Macedonski rămîne la scara culturii noastre un secund și nu e drept. Pentru o cultură mereu întîrziată, cînd se întîmplă ca unul să fie perfect sincron cu marea cultură europeană fiind, în România, înaintea vremurilor sale, o imensă și onestă apreciere ar fi de cuviință să urmeze. Macedonski e cel care, la finele secolului al XIX-lea, scria poezie cum se scria în ”Le Parnasse contemporain”. Dintre toți autorii români ai acelui moment, nu este altul mai aproape de Gautier sau de Mallarme, cel de la începuturi. Proza lui e mai sincronizată cu D’Annunzio sau cu proza victoriană engleză decît a oricărui altuia de pe aici, în acel timp. Dar România nu îl putea aprecia pentru asta; România trăia întîlnirea cu geniul ei, cu Eminescu, Poetul însuși, care venise la timp pentru noi, dar tîrziu pentru Europa. Talente ca Macedonski nu sînt niciodată bine primite de românii contemporani, cu atît mai puțin atunci, cînd toți vedeau pentru prima dată absolutul, sub numele Eminescu. Macedonski nu avea nici o șansă să primească ceea ce credea – nu fără îndreptățire – că merita. Așa că poetul, zice G. Călinescu, ”apare invadat de psihoza de persecuție… Sacerdotal, declamatoriu, cu o părere despre valoarea sa nebună, simțindu-se din esența aurului, diamantelor, eterului, divinității, poetul se extaziază de gloria eternă…El se declară împărat și joacă rolul imperial cu o ținută poate actoricească, dar, sub durata scenei, magistrală. Cînd mulțimea neghioabă îl insultă, Poetul ridică preoțește ochii la cer…”

 În serile de mai, plimbîndu-mă prin parcuri sau pe sub dealuri obligatoriu ”clasice”, la destinul lui Macedonski și la fenomenul acesta ciudat, purtător de blestem, de respingere cu care primim tot ce ne este contemporan mă gîndesc, mai ales. Nu e tocmai primăvară în mintea mea dusă  în sfera abstractelor seninătăți, deși sufletul meu exaltă, recoborît între roze.

Sigur că multe atitudini de-ale lui Macedonski au fost blamabile. Epigrama cinică scrisă cînd Eminescu pleca din lume pe drumul sanatoriului  este, uman și literar, impardonabilă. Furia revanșardă cu care a susținut porcăria Caion împotriva lui Caragiale este cel puțin o nesăbuință, dacă nu direct o ticăloșie. Ceea ce nu se poate scuza, nu trebuie scuzat. Dar, măcar, simt că-l înțeleg pe Macedonski. El nu era rău; era, însă, înrăit. E ușor de imaginat ce producea combustia interioară în acest om convins de valoarea lui, sensibil și vulnerabil, mai ales, cînd se vedea mai puțin prizat decît merita.

Așadar, la fiecare mai, revizitez scrierile lui Macedonski în lecturi deloc sistematice, cu unicul scop de a mă umple cumva de un parfum fin, sofisticat, căutat cu meșteșug și mereu bine găsit doar de el. Recitesc, de asemenea, pagini din excelenta monografie pe care Adrian Marino a dedicat-o poetului în 1966. Găsesc acolo, descrisă emoționant, scena morții poetului, petrecută în toamna anului 1920. Nu-mi dau seama de unde știa Marino toate detaliile, dar nu contează deloc. Vorba italianului, ”se non e vero e ben trovato”, pentru că această scenă sintetizează în epică nu doar un crez poetic, ci o reușită estetică după o viață de creație. Este, păstrînd poporţiile, o pagină din evanghelia ce i-ar trebui dedicată. O citesc, în fiecare mai, ritualic. O redau, fără să mai adaug nimic.

 ”Pe la orele 3 după-amiază poetul își cheamă copii pe nume, Dinu! Nikita! Nina!, ca și cum ar fi vrut să se încredințeze că stăteau mereu lîngă sine, el nemaiavînd puterea s-i caute cu privirea prin cameră, iar în apropierea patului nu vecghea decît Ana Macedonski. Simțindu-se atins de aripa înghețată a morții, cu o voce înfrigurată, el ceru să fie ridicat pe perne, ceea ce Dinu făcu întocmai. Cel care visase toată viața bogății feerice, de nabab, nu avea acum de lăsat moștenire decît un vraf de manuscrise, c eurma să fie vîndut la licitație, și un plic cu cîteva sute de lei, pe care îl întinde Ninei, cuprins de o stinsă amărăciune…Ar fi dorit să încerce o ultimă plăcere rafinată, să deguste cea din urmă bucurie suavă a vieții sale, a cărei senzație adîncă să-i rămînă în suflet. Cîntăreț al extazului crinilor, voluptuos al parfumului de roze, al cascadelor de roze, el murmură deci impercepibil, ca pentru sine ”…roze…roze…”. Sorbindu-i dorința de pe buze, Nikita aleargă să i le caute. Dar cum ne aflăm la sfîrșit de noiembrie, el se oprește deznădăjudit la o drogherie. De aici cumpără în disperare un flacon cu parfum. ”Iată ce ți-am adus, căci roze n-am găsit. Ți-am adus parfumul de roze care-ți place ție…”, spuse poetului, intrînd pe ușă. S-ar zice că l-a așteptat să vină, căci Mcedonski se trezește din comă. Revenind la luciditate, vrea să i se deschidă iute sticluța. El dă să-și scoată singur batista de sub penă cerînd înfrigurat ”rozele”. Ghicindu-i gîndul, Ana Macedonski ia batista și i-o întinde lui Nikita care o stropește cu parfum din abundență. „Mai repede”, șopti el în prada unei dorințe acute. Era ultimul fir subțire care îl mai ținea legat de viață. Poetul o mirosi avid, cu o voluptate agonică, apoi mîna îi căzu inertă. Suprema sforțare îl învinsese. Mînată de un gest reflex, mîna sa descărnată dădu să mai apuce o dată batista ce exhala artificialele sale arome. Nikita i-o duse aproape, Macedonski își dădu capul pe spate, inspiră adînc, șopti încă o dată ”rozele” și muri într-un suspin extatic.”

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor