Doina de la Munchen. Dreptul constituțional de a fi tâmpit

Unul dintre comentatorii meciurilor din Qatar a povestit o întâmplare interesantă, despre un meci al reprezentativei Tunisiei, petrecut în calificări. Nu știu cu cine jucau tunisienii, dar făcuseră o primă repriză jalnică. Aveau, însă, nevoie să câștige acel meci. La pauză, antrenorul naționalei tunisiene s-a dus în vestiar, dar n-a scos o vorbă. Fotbaliștii se așteptau să fie certați fiindcă jucaseră mult sub ce puteau. Dar n-a fost așa.

Antrenorul, fără un cuvânt, i-a privit pe toți în ochi, pe rând și a scos de sub haină steagul tunisian, pe care l-a aruncat pe podea, în mijlocul jucătorilor care se odihneau. Apoi a părăsit, fără un cuvânt, vestiarul. În repriza a doua, jocul tunisienilor s-a schimbat și au câștigat acel meci…

Așa cum sunt milioane de români, sunt și eu trist, pentru că pe 17 iunie 2024 nu au fost la Munchen, unde naționala de fotbal a oferit o lecție de dăruire, sacrificiu și putere a echipei. Iar românii -în galben -, dominând stadionul, ne-au servit o mare lecție de iubire și patriotism.

Am demonstrat că unirea, talentul și dăruirea (asta ca formă de patriotism!), poate învinge orice.

Am văzut la tv (!) meciul de pe Allianz Arena, și după fluierul final am simțit că pentru mine, unul, nici nu mai contează  ce va face România la celelalte meciuri. Sunt mândru că am trăit, de la distanță, alături de jucători, un eveniment de o încărcătură emoțională colosală. Un fel de compensație la atâtea îngenuncheri anterioare în fața altora, considerați mai puternici.

Numai că în această euforie s-a întâmplat ceva. Nu pe stadion, ci în ceeace numim publicistică.

Victor Ciutacu afirmă într-o postare că și dreptul de a fi prost e constituțional. Cît se poate de corect.

”…nu e scris nicăieri în Constituţie că trebuie să ții cu România. Sau că trebuie să-ţi placă fotbalul. Sau că e obligatoriu să-l apreciezi pe lordănescu ăl mic. La fel de constituţional e și dreptul de a fi tâmpit. Însă, în numele aceleiași libertăți de exprimare, reacțiile vehemente ale iubitorilor de fotbal la adresa cioclilor anterior enumeraţi sunt la fel de legitime”.

Nefiind abonat la nici un fel de rețea de socializare, am fost, totuși,  curios să văd cărui fapt se datorează răspunsul lui Victor Ciutacu, atât de nervos și am aflat.

”Eu cred că îmi iubesc țara mai mult decât cetățenii care se bat cu cărămida-n piept pe la tv, spune un fel de ziarist, pe contul lui de socializare -, înainte de meciul România-Ucraina.

 ”O spun rar, jenat și doar ca să adaug un ”dar”…

Azi nu voi ține cu naționala de fotbal a României, ci cu Ucraina. Pentru mine,  fotbalul de partid și de stat înseamnă Becali, Pandele, Ciolacu și alții ca ei. Asta e unu. Doi, cetățenii din Ucraina trec de peste doi ani printr-un coșmar. Nici măcar nu mai insist pe faptul că se bat să ne apere și pe noi, și pe cei din Republica Moldova. Măcar de atâta bucurie au nevoie, la fotbal. Deci, țin cu Ucraina la meciul din această după-amiază”.

Am aflat, apoi, că sunt mai mulți români ”publici” care au ținut cu echipa Ucrainei. Ce să zic…

N-ar fi pentru prima dată când proiectul de țară al României este Ucraina. Și, mai ales, nu e prima dată când România, prin decidenții ei, de astă dată, preferă să se pună cu bună știință la dispoziția stăpânilor de la Bruxelles. Și nici prima dată când se găsesc adulatori cointeresați să laude această atitudine servilă și perdantă. Popor blând, românul s-a făcut că nu vede distrugerea canalului Bâstroe, monument UNESCO, lichidarea agriculturii românești, și a comerțului cu grâne. Bașca invadarea pieței românești cu produse necertificate U.E, provenite din amărâta țară vecină, spre deosebire de Polonia, spre exemplu, care a interzis în țara lor orice produs ucrainian.

Mai că-mi vine să mă rușinez, că n-am ținut cu Ucraina. Nemernicul de mine… Mai mult, mie mi-au dat lacrimile de bucurie, la golurile românilor. Pentru mine, ca un umil iubitor sincer al naționalei, fotbalul înseamnă (și) istorie. O istorie glorioasă și mândră, a luptei și a neatârnării. Pentru mine, fotbalul este ființa românească, întruchipată de Cornel Dinu, Dembrowski, Florea Dumitrache, Sătmăreanu, Mircea Lucescu, Radu Nunweiler, Dumitru, Neagu, Boloni și alți eroi, pe care îi port în suflet.

Asta nu înseamnă că nu mi-e milă de destinul crunt al Ucrainei. Sau de miile de tineri  și vânjoși băieți ucrainieni, adunați să-și susțină echipa pe stadioanele din Germania.

Și nu pot să nu-mi amintesc de ”Doina” lui Eminescu.

Vai de biet Român săracul!/Îndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se ‘ndeamnă,/Nici îi este toamna, toamnă, / Nici e vara vara lui,/Și-i străin în țara lui.(…)Sboară paserile toate/De neagra străinatate; Numai umbra spinului/ La ușa creștinului. Își desbracă țara sînul,/Codrul – frate cu Românul /De secure se tot pleacă /Și isvoarele îi seacă – /Sărac în țara săracă! /Cine-au îndrăgit străinii, /Mânca-i-ar inima câinii, /Mânca-i-ar casa pustia,/ Și neamul nemernicia!