La vreo doi-trei ani după ce debutasem cu versuri, mi-am dat seama că nimeni nu se grăbea să-mi publice poeziile pe care le duceam la revistele literare. În loc să mă socotesc victima unei persecuţii, am început să mă întreb dacă am talent literar şi mi-am spus, cu mâhnire, că acesta s-ar putea să-mi lipsească. Tot atunci am descoperit un paliativ: traducerile. Publicasem de câteva ori traduceri, italienişti – eram student la italiană – nu erau mulţi în România, iar traducătorul de literatură era considerat şi el tot un scriitor profesionist, plătit aproape la fel de bine. În plus, era slobod de orice constrângeri şi conotaţii ideologice. Au fost ani în care mi-am dorit o carieră de italienist. Cunoşteam, de altfel, un etalon de traducător pur, despre care ştiam că în afara unor poeme suprarealiste, în tinereţe, nu scrisese şi nu publicase literatură originală. Era un om straniu, singular şi foarte respectat în mediile literare. Când i-am fost prezentat şi mi-a întins mâna, masivă şi măslinie, cu petele cafenii specifice bolnavului de ficat, am fost foarte surprins să constat că mă aflu în faţa omului care tradusese în româneşte Ghepardul lui Lampedusa, roman pe care îl sorbisem cu nesaţ în adolescenţă. Mă intrigase numele său: Taşcu. Peste ani am aflat că este derivatul unui prenume aromânesc, Tacşuli, de unde şi diminutivul de Şuli cu care i se adresau prietenii vechi şi congenerii.

Taşcu Gheorghiu sosea în clădirea din fostul bulevard Ana Ipătescu 15, care adăpostea redacţiile revistelor „Viaţa Românească”, „România literară” şi „Luceafărul”, în jurul orei 20, cu un ceas înainte de sfârşitul programului. Aducea cu sine traduceri de poezie din franceză sau italiană, cel mai adesea, şi, mai rar – desene suprarealiste, majoritatea cu tuşe lubrice care determinau Cenzura să le scoată din pagină. Era un traducător prodigios, care lucra cu migală totodată, admirat de numeroşi tineri, poeţi sau prozatori, la curent cu bizarul său program şi stil de viaţă. Reputat că ştie pe de rost Craii de Curtea-Veche, avea orarul lui Paşadia, în sensul că nu ieşea niciodată din casă mai devreme de ora 19. Cel dintâi drum pe care îl făcea era la una dintre redacţii, de preferinţă în zilele de la începutul săptămânii, când se stabilea sumarul numărului în curs. La ora 21 mergea să cineze într-un mic local, pentru ca un ceas mai târziu să se înfiinţeze la braseria „Union” din blocul Turn – care vara avea şi terasă – unde şedea până la miezul nopţii, bând patru-cinci cafele tari, espresso, şi o sondă, două sau trei de citronadă preparată de chelner sau de picoliţă chiar în faţa lui. De cele mai multe ori singur la masă, aici şi „primea”, de regulă scriitori tineri sau în devenire, trataţi cu o ceaşcă de cafea şi, dacă erau fumători, serviţi cu o ţigară Player’s ori de altă marcă, din cele câteva pachete pe care Taşcu Gheorghiu le avea în permanenţă asupra sa. Îndată după miezul nopţii, singur sau împreună cu însoţitorul care-i ţinuse de urât, străbătea agale, în circa un sfert de oră, distanţa dintre braseria „Union” şi restaurantul „Lido”, unde rămânea până la 2-2.30 din noapte. La începutul anilor ’70 ai secolului trecut atunci închideau localurile mari, iar night-cluburile – existau vreo trei-patru în Bucureşti pe vremea aceea – îşi slobozeau ultimii clienţi la 5 sau chiar la 6 dimineaţa.

Dacă era primăvară sau vară, Taşcu Gheorghiu se instala pe terasă la „Lido”, unde şi seara se auzea zgomotul bazinului cu valuri artificiale construit în anii ’30, „în colţul cel mai ferit al birtului”, întocmai ca Pantazi din romanul său adorat. Dacă era iarnă sau toamnă târzie, se aşeza la una dintre măsuţele micului bar cu fotolii capitonate şi lumină scăzută de la subsolul hotelului.

Pe terasa de la „Lido”, unde lui Taşcu Gheorghiu îi plăcea să fie servit de un chelner bătrân care semăna leit – susţinea el – cu generalul Eisenhower („Îl vezi, dragă Dane, e gol Eisenhower, nu-i aşa?”; eu având doar câţiva ani pe vremea acestui preşedinte al Statelor Unite), veneau şi alţi scriitori, unii în vogă, aferându-şi morga sau prestigiul. Venea uneori, îmi destăinuia şoptit domnul Taşcu, însuşi Gogu Rădulescu, care îl invita la masa lui, fiindcă se cunoşteau din perioada interbelică, atunci când fratele demnitarului comunist, Saşa, violonist de profesie, îi plătea acestuia taxele universitare şi îl ajuta cu bani… Din acelaşi izvor am aflat că lui Eugen Jebeleanu i se spunea în intimitate Moni şi că răuvoitorii îi conjugau în derâdere numele: j’ai beleanou, tu as beleanou, il a beleanou…; că poetul Demostene Botez fusese deputat ţărănist; că Zaharia Stancu practicase în tinereţe gazetăria de şantaj şi încercase să se însoare cu fiica bogatului bancher sau industriaş Wilhelm Filderman, pe care o meditase, dar fusese sictirit de părintele ei, iar cel respins, drept răzbunare, îl porcăise într-un roman cu cheie, Oameni cu joben, pe care zadarnic l-aş fi căutat în bibliografia preşedintelui Uniunii Scriitorilor…

În tinereţe, Taşcu Gheorghiu fusese om de stânga, înfiinţase în Constanţa natală o revistă suprarealistă, „Liceu”, scrisese apoi la o gazetă criptocomunistă, „Reporter”, iar după război publicase în „Viaţa Românească”, unde ulterior devenise corector. Despre perioada aceea însă nu-i plăcea să vorbească. Poate pentru că vechii săi prieteni şi tovarăşi de idei progresiste, ca Miron Radu Paraschivescu, Jebeleanu sau Virgil Teodorescu, ajunseseră în situaţii privilegiate, călătoriseră mult în străinătate, pe când el, aşa cum îl auzisem de multe ori, nu ieşise din Bucureşti din anul 1956 şi nu mai avea să iasă până la moarte. Îmi amintesc că atunci, în toamna anului 1981, trupul său neînsufleţit fusese depus la Biserica Boteanu, aflată peste drum de latura sudică a complexului „Lido”. I-am văzut pe doi dintre cei pomeniţi mai sus la slujba de prohodire: îşi ţineau mâinile lipite de corp şi nu se închinau. Singur, Alexandru Paleologu îşi făcea pios semnul Crucii după fiecare ectenie rostită de preot.

De la „Lido”, fie că era iarnă sau vară, Taşcu Gheorghiu, singur sau însoţit, pleca la ora 2.30 dimineaţa, pe jos, spre locuinţa sa de pe strada Rozelor din apropierea Pieţei Victoriei. Odată, întocmai ca Pantazi din Craii…, care se oprea să contemple cerul „la loc deschis”, mi-a arătat la intersecţia dintre bulevardul Ana Ipătescu şi strada Grigore Alexandrescu, peste coroanele arborilor, un pătrar de firmament care era după el cel mai vast, vizibil din Bucureşti. În ritmul acesta de mers, cu dese opriri în loc şi discuţii, asemeni lui Paşadia, Taşcu Gheorghiu ajungea vara acasă la revărsatul zorilor. Nu i-am călcat niciodată pragul. Vreme de 40 de ani încheiaţi, adică din 1929 până în 1969, locuise într-o odaie cu chirie pe strada General Broşteanu, paralelă cu strada Eminescu, o încăpere minusculă pe care i-o găsise tatăl său atunci când l-a adus în Capitală ca să-l înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie. În anii cei mai destinşi politiceşte, 1968-1970, un primar al Bucureştiului, Dumitru Popa, repartizase o serie de locuinţe şi apartamente unor scriitori. Un prozator cu zece ani mai mare ca mine, care primise atunci un apartament onorabil în Drumul Taberei, mi-a povestit cum a făcut de câteva ori anticameră, împreună cu Taşcu Gheorghiu, la Spaţiul locativ. Pentru traducător, înfiinţarea acolo la 8 dimineaţa, oră la care el se culca, era un chin. Pe deasupra, Taşcu Gheorghiu era şi foarte ceremonios. Şeful acestei instituţii, un anume Tocariu, l-a iscodit pe tânărul prozator în legătură cu personajul acela ciudat care îi pusese trei condiţii ferme legate de noul său domiciliu: 1. Să fie în centru; 2. Să nu fie pe linia tramvaiului; 3. Să nu fie la etaj. Condiţiile i-au fost respectate, motiv pentru care Taşcu Gheorghiu l-a poftit pe colegul său în strada Rozelor, ca să se convingă. Acesta, după ce a examinat încăperea, nu s-a abţinut să exclame: „Bine, nene Şuli, dar nu vezi că aici a fost un garaj?!”…

Taşcu Gheorghiu mi-a povestit de „Capşa” anilor ’50, frecventată de Petru Dumitriu şi de Mircea Grigorescu, care îl aştepta, lângă portiera maşinii ministeriale, pe George Macovescu, fostul său redactor de la „Ecoul”, să iasă din local. „Nici acum n-a vrut să stea de vorbă cu dumneata, coane Mircea?” „Nici acum”, îi răspundea obidit ziaristul care căuta cu disperare o slujbă.

În 1968, toamna târziu, a avut loc conferinţa pe ţară a scriitorilor. Era anul invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, invazie la care România nu participase. Ceauşescu era la apogeul popularităţii sale după „scena balconului” din 21 august. La sfârşitul conferinţei, la care participaseră toţi scriitorii, în număr de şapte-opt sute pe atunci, le-a oferit o masă în vasta cantină a Institutului Agronomic de la Şosea. Taşcu Gheorghiu a fost aşezat la coada mesei, lângă doi agenţi spătoşi cu cefe groase. „Unul dintre ei, dragă Dane, după ce a băut şi a mâncat cu poftă până a obosit, s-a lăsat ghiftuit pe speteaza scaunului şi i-a spus colegului său: «Băăă, ce-aş mai bate acum pe unu’…». Zău că m-a cuprins un fior!…”

Tot aşa cum se retrăgeau personajele lui Mateiu I. Caragiale în trecut, Taşcu Gheorghiu se retrăgea în literatură, unde era în largul lui. Au fost nespus de instructive pentru mine discuţiile purtate cu el despre Proust, pe care năzuise să-l traducă integral, dar se mărginise la câteva fragmente, despre ducele de Saint-Simon, din care a tălmăcit în ultimii ani ai vieţii, dar şi despre proza lui Eminescu, pentru că Lautréamont sau suprarealiştii – pasiunea lui din tinereţe (vorbea mult despre Breton) – nu mă atrăgeau. De la poezia lui Ion Barbu, pe care îl cunoscuse, trecea la episodul în care acesta îşi preschimbase în bancnote, după război, cocoşeii primiţi pe o moştenire, la bursa neagră care sălăşluia pe atunci pe străzile Academiei şi Doamnei. Făcuse parte din acel club Mateiu I. Caragiale patronat de Ion Barbu, care se întrunea în aceeaşi perioadă postbelică la „Capşa”, şi îi plăcea să reproducă, cu glasul său baritonal, catrenul pe care i-l dedicase poetul: „Scorţos ca Paşadia, molatec ca Pantazi,/ Ai zice, l-a scos gata sultana Validé./ Descinde din ce secol, velit, când totul azi-i/ Perpetuum mobile; perpetuu nobil e.”

Te-ar putea interesa și: