Diana, prințesa de Walles, „prințesa inimilor”, cea mai iubită prințesă a a Marii Britanii, a Europei și, poate, a întregii lumi, a dispărut din lumea aceasta într-un mod șocant. A murit în 31 august 1997, la Paris, când şoferul francez, aflat la volan, a făcut un accident cu maşina în care ea şi iubitul ei, Dodi al Fayed, încercau să scape de paparazzi.
La înmormântarea sa, discursul sfâșietor al Contelui Spencer, fratele mai mic al Dianei, a simbolizat un moment de schimbare în aşteptările pe care poporul şi monarhia le aveau reciproc în noul veac ce avea să înceapă curând.
„O fată foarte britanică”
„Stau în faţa voastră aici, ca reprezentant al unei familii îndurerate, într‑o ţară îndoliată, în faţa unei omeniri şocate. (…) Diana a fost însăşi esenţa compasiunii, a datoriei, a stilului, a frumuseţii. Pretutindeni în lume, ea a fost simbolul omeniei altruiste, purtătoarea stindardului pentru drepturile celor cu adevărat năpăstuiţi, o fată foarte britanică, dar care transcendea orice naţionalitate. O persoană cu o nobleţe naturală ce există dincolo de clasele sociale şi care a demonstrat în ultimul an că nu avea nevoie de titlul regal pentru a continua să emane vraja ei inconfundabilă. Astăzi, avem prilejul să îţi spunem «mulţumesc» pentru felul cum ne‑ai luminat viaţa, chiar dacă ţie Dumnezeu nu ţi‑a acordat decât jumătate de viaţă (…).”
Ne puteți urmări și pe Google News
Iubită pentru vulnerabilitatea ei
Fratele prințesei continuă dureroasa mulțumire. „…Dar marele tău har era intuiţia, şi a fost un har pe care l‑ai folosit cu înţelepciune. Acest har a scos în evidenţă toate celelalte minunate trăsături ale tale, iar dacă încercăm să analizăm în ce consta acel mare farmec al tău, îi vom găsi sursa în instinctul tău de a sesiza ceea ce contează cu adevărat în viaţa noastră. Fără sensibilitatea aceasta, pe care ţi‑a dat‑o Dumnezeu, noi azi am fi cufundaţi într‑o mai mare ignoranţă privind chinurile suferinzilor de SIDA, calvarul celor fără adăpost, izolarea leproşilor, ravagiile aleatorii ale exploziilor de mine în zonele de război. Diana mi‑a explicat odată că profunda capacitate de compasiune pentru suferinţele semenilor ei i‑a permis să se apropie de marea categorie a celor respinşi. Şi aici ajungem la un alt adevăr despre ea. În ciuda rangului social, a strălucirii, a admiraţiei generale, Diana a rămas tot timpul o persoană foarte nesigură pe sine, aproape copilăroasă în dorinţa ei de a face bine pentru alţii, astfel încât să se poată elibera de profunda obsesie a propriei nevrednicii, din care dezordinile ei alimentare erau doar un simptom. Lumea a sesizat această latură a personalităţii ei şi a iubit‑o pentru vulnerabilitatea ei, admirând‑o în acelaşi timp pentru onestitatea ei. (…) Nu cred că ea a înţeles vreodată de ce sincerele ei bune intenţii erau dispreţuite de media… Singura mea explicaţie este că bunătatea autentică este ameninţătoare în ochii celor aflaţi la capătul opus al spectrului moral. Trebuie să amintim că dintre toate ironiile despre Diana poate cea mai mare a fost aceasta: o fată purtând numele zeiţei antice a vânătorii a fost, până la urmă, cea mai vânată persoană a timpurilor moderne (…).”
Fragment din volumul „Discursuri care au schimbat lumea”, cu o introducere de Simon Sebag Montefiore, apărut la Editura Trei.
Recomandările noastre
