Dia | Spora

Marius Niculescu. sursa: evz

Norvegia, 15 noiembrie 1945; în Bjørkåsen, un sat minier aparținând de municipalitatea Ballangen, la câteva luni de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o Europă obosită, rănită și plină de resentimente, într-un loc în care viitorul nu promitea nimic bun, Synni Lyngstad, o frumoasă norvegiancă de 19 ani, dădea naștere unei fetițe: Anni-Frid Lyngstad. Tatăl, Alfred Haase, un tânăr sergent german din Wehrmacht, se întorsese  deja acasă după capitularea Germaniei, lăsând în urmă o mamă singură și un copil pe care nu avea să-l cunoască niciodată.

Nașterea ei nu a fost doar începutul unei vieți, ci și consecința unei tragedii istorice mai ample: aceea a copiilor născuți din relațiile dintre soldații germani și femeile norvegiene, într-o societate care, imediat după război, avea să-și verse frustrările, rușinea și furia asupra celor mai vulnerabili. În acest climat ostil, destinul micuței Anni-Frid pornea dintr-un punct aproape imposibil: fiică a „dușmanului”, într-o țară eliberată, dar încă prizonieră propriilor traume.

Fântâna vieții

Programul Lebensborn („Fântâna vieții”), implementat în 1935 de Reichsführerul-SS Heinrich Himmler, era un program eugenic prin care regimul nazist urmărea îmbunătățirea socială și biologică a națiunii germane, „destinată” supremației istorice și culturale în Europa. Ideologia eugenică îmbrățișată de naționalismul german  din acea perioadă, încerca să accentueze importanța eredității în moștenirea unor trăsături de caracter nobile, precum loialitatea și curajul, atât de necesare unei elite rasiale puternice.

Inițial, scopul programului era să îi încurajeze pe bărbații din SS — considerați elita rasială a Germaniei — să se căsătorească devreme și să întemeieze familii numeroase, cu cel puțin patru copii. În același timp, programul urmărea să descurajeze tinerele femei „ariene”, gravide, cu păr blond și ochi albaștri, să recurgă la avorturi ilegale. Programul Lebensborn oferea acestor mame „ariene” sprijin financiar, servicii de adopție și acces la maternități private moderne, situate departe de ochii familiei, ai prietenilor sau ai cunoștințelor.

Tyskerunge

În 1941, la doar un an după invadarea Norvegiei, regimul nazist a implementat și aici programul Lebensborn, care avea să ducă la nașterea a aproape 12.000 de copii „arieni”, proveniți din mame norvegiene atent selecționate și soldați germani.

După război, acești copii — inclusiv Anni-Frid Lyngstad — au fost stigmatizați de societatea norvegiană și numiți „bastarzi SS” sau Tyskerunge („copii ai germanilor”). Tyskerunge nu era un termen administrativ, nu desemna o categorie juridică; era o insultă pură, o sentință socială, o etichetă menită să strivească un destin înainte ca acesta să aibă măcar șansa de a începe.

Simplul verdict „tatăl a fost german” era suficient pentru ca acești copii să fie internați în spitale de boli mintale, unde mulți dintre ei au fost bătuți, torturați și violați. Mamele lor, catalogate drept „târfe germane”, au fost arestate și trimise cu miile în lagăre de concentrare norvegiene, unde au fost supuse muncii forțate, umilinței sistematice și unor represalii colective, mascate sub pretextul „purificării morale”.

Synni Lyngstad și fetița ei au fost hărțuite, izolate, arătate cu degetul, tratate ca o rușine vie — nu pentru ceva ce făcuseră, ci pentru cine fusese tatăl. Ura nu cerea explicații, nu admitea circumstanțe, nu se negocia — pur și simplu se transmitea.

La un moment dat, bunica fetiței, Arntine "Agny" Lyngstad, a înțeles că nu mai exista nicio scăpare, astfel că în 1947 a luat copilul și a fugit cu el peste graniță, în Suedia; nu din curaj, ci dintr-un instinct de supraviețuire. Synni a rămas inițial în Norvegia, după care a venit și ea în Suedia; la puțin timp însă, la 28 septembrie 1947, în vârstă de doar 21 de ani, a murit din cauza unei insuficiențe renale, fetița rămânând în grija bunicii sale. Timp de 30 de ani, Anni-Frid a crescut cu convingerea că tatăl ei s-a înecat, în momentul în care vasul cu care se întorcea în patrie a fost scufundat de aliați.

După 70 de ani, cu ocazia aniversării Declarației Universale a Drepturilor Omului, Guvernul Norvegian, prim-ministrul Erna Solberg, într-un moment de asumare națională a trecutului, și-a cerut scuze oficial femeilor și urmașilor acestora pentru modul nedemn și inuman în care au fost tratate de autorități și de societatea norvegiană, din cauza relațiilor avute cu soldații germani. Majoritatea femeilor — cunoscute drept «fetele germane» — nu au auzit scuzele, deoarece muriseră deja; premierul a recunoscut însă, că aceste scuze erau demult necesare.

În anii ’60, Anni-Frid — sau Frida — a început să cânte cu trupe locale din Suedia. Vocea ei nu semăna cu nimic din ce se auzea atunci: gravă, densă, cu o profunzime care purta în sine o emoție ce nu cerea explicații. Atrăgea atenția fără ostentație, fără artificii, fără să forțeze nimic. În 1969 l-a cunoscut pe Benny Andersson; s-au îndrăgostit, s-au căsătorit și au început să lucreze împreună, descoperind rapid că legătura lor nu era doar una sentimentală, ci și una muzicală, de o rară compatibilitate. Câțiva ani mai târziu, li s-au alăturat Björn Ulvaeus și Agnetha Fältskog. Din această întâlnire a patru destine s-a născut, în 1972, un nume simplu, aproape banal — dar care avea să devină legendar: ABBA.

Sir Francis Galton și ideologia eugenică

Cu mulți ani înaintea nazismului german, antropologul englez Sir Francis Galton (1882-1911), văr cu Charles Darwin, a dezvoltat teoria eugeniei, pentru a oferi un remediu rănilor sociale ale Marii Britanii. Galton a dat pentru prima oară o definiție complexă a eugeniei, ca fiind controlul social care îmbunătățește calitatea rasială (fizică și mentală) a generațiilor viitoare, afirmând că eugenia trebuia introdusă în conștiința națională ca o nouă religie, o „religie a viitorului”.

Această nouă religie își avea propria sa metodologie, accentuând principiul biologic și ereditar în formarea individului și distingând între eugenia pozitivă, ce promova reproducerea și creșterea oamenilor superiori și eugenia negativă, care împiedica nașterea oamenilor inferiori; de exemplu, prin sterilizare.

Cuvântul „eugenie” provine din greaca veche, din termenul eugenēs, care înseamnă „nobil”, „bine născut”, „de origine bună”; eugenia se dorea, așadar, a fi știința nașterilor bune.

Francis Galton susținea că fiecare stat este obligat să-și protejeze cetățenii considerați „valoroși din punct de vedere biologic” — superiori — oferindu-le toate mijloacele necesare pentru a produce cât mai mulți descendenți, și, în același timp, să controleze strict reproducerea „claselor inferioare biologic”. Ideile sale au pătruns rapid în școlile eugenice europene, având ca nucleu comun tentativa de a separa, cu ajutorul pretinsei științe, straturile sociale superioare (considerate demne de reproducere) de „restul” societății.

Eugenia devenea, astfel, în esență, o ideologie a controlului nașterilor. Scopul declarat al implementării eugeniei era crearea unei societăți alcătuite din oameni puternici, superiori biologic și intelectual, o societate care să se „îmbunătățească” permanent prin selecția și amestecul indivizilor considerați genetic valoroși. Cu alte cuvinte, se urmărea nimic mai puțin decât fabricarea deliberată a unei umanități „mai bune” — prin eliminare, excludere și ierarhizare.

Deși principiile eugenice au fost practicate încă din Antichitate — aruncarea de către spartani a copiilor cu malformații în prăpastia Kaida, din Munții Tayget, nefiind doar un mit — ele au continuat să existe mult timp și după cel de-al Doilea Război Mondial.

Eugenia nu trebuie tratată ca un episod izolat al istoriei secolului XX, ca o simplă deviație de la normă ori ca o versiune distorsionată a darwinismului social, care și-a găsit expresia extremă în fascism și nazism, ci ca o realitate structurală a modernității europene: o realitate în care statul și individul s-au angajat împreună, într-o încercare fără precedent, de „reînnoire” a comunității naționale.

Landman (Omul petrolului, 2024), serial difuzat de SkyShowtime, este o poveste modernă plasată în Texas, SUA, în care sondori și miliardari petroliști își caută norocul în lumea dură și imprevizibilă a extracției de petrol. Protagonistul filmului este Billy Bob Thornton (70 de ani), actor, scenarist, regizor, producător și muzician american, posesor al unei stele pe faimosul Hollywood Walk of Fame, de două ori câștigător al premiului Globul de Aur pentru cel mai bun actor și laureat al premiului Oscar pentru cel mai bun scenariu (1997). Starul de cinema a fost căsătorit de șase ori, cu șase femei diferite, cea de-a cincea soție fiind nimeni alta decât celebra actriță americană, Angelina Jolie.

În seria a doua a acestei drame, Ainsley Cooper, fiica lui Tommy Cooper (interpretat de Billy Bob Thornton), o superbă blondă tipic americană — plină de viață, harnică, empatică, crescută în spiritul valorilor tradiționale americane — își exprimă regretul că, în majoritatea universităților din SUA, sunt interzise relațiile dintre sportivi și majorete. Măsura i se pare absurdă și dăunătoare pentru umanitate, în general: fetele cele mai frumoase nu se mai pot întâlni cu băieții cei mai înalți și mai atletici, oameni care s-ar putea căsători și ar putea avea copii la fel de frumoși și atletici, poate chiar superiori părinților lor.

Fără să-și dea seama — sau poate tocmai prin această inocență programată — frumoasa americancă formulează un manifest perfect recognoscibil: o eugenie soft, instagramabilă, „prietenoasă”, ambalată în zâmbete și spontaneitate.

Același vechi vis al ameliorării rasei, doar că rescris în limbajul culturii pop. Este, în esență, o reluare cosmetizată a vechiului nordicism: cultul corpului înalt, blond, sănătos, performant, ridicat tacit la rang de ideal uman, rebranduit drept libertate personală.

Votul fără consecințe

Esența profundă a ideologiei eugenice nu este, de fapt, biologia, ci selecția — ideea că o societate are dreptul să stabilească cine este relevant, cine este util, cine este demn să influențeze viitorul și cine trebuie marginalizat. Dacă în secolul XX această selecție s-a exercitat asupra corpurilor, astăzi ea se exercită asupra voinței politice. Nu mai vorbim despre „nașteri bune”, ci despre „voturi bune”. Nu mai vorbim despre „sânge valoros”, ci despre „voci legitime”. Mecanismul însă este același: redefinirea artificială a corpului național și încercarea de a muta centrul de decizie dinspre cei care trăiesc într-o comunitate, către cei care sunt separați de ea.

Diaspora desemnează, în prezent, totalitatea comunităților etnice care trăiesc în afara țării de origine, în afara spațiului politic al națiunii-mamă. Sensul său originar se referea însă exclusiv la dispersia evreilor dincolo de teritoriul lor istoric — exilul babilonian — produs în urma distrugerii Ierusalimului și a deportării populației de către Nabucodonosor al II-lea, puternicul rege al Babilonului.

În accepțiunea antică, termenul desemna o populație aflată în afara corpului politic, în afara spațiului de suveranitate, în afara mecanismelor de decizie și a centrului real de putere.

Cuvântul provine din limba greacă, având etimologia în verbul diaspeirein, format din dia („prin”, „în jur”) și speirein („sămânță”, „a împrăștia”) — care, literal, înseamnă a dispersa, a împrăștia semințe în afara unui centru.

Istoric, diaspora a fost întotdeauna o realitate culturală, identitară și simbolică — niciodată un centru de suveranitate politică, niciodată o extensie funcțională a statului.

De aceea, diaspora este importantă. Dar nu ca arbitru electoral. Cetățenia este o condiție necesară pentru dreptul de vot, însă nu și suficientă. Votul presupune și o apartenență reală, efectivă, continuă la statul respectiv: prezență, contribuție, expunere directă la consecințele deciziei politice.

În arhitectura actuală a tinerei democrații române, există o contradicție structurală fundamentală: decizia asupra vieții unei națiuni este influențată masiv - uneori chiar decisiv -  de milioanele de cetățeni care nu mai trăiesc în interiorul granițelor României. Românii din diaspora nu mai muncesc în economia țării, nu mai depind zilnic de spitalele ei, de școlile ei, de administrația ei, nu folosesc infrastructura statului și nu suportă, zi de zi, consecințele directe ale deciziilor politice luate la București. Și totuși, ei decid. Ei votează. Această anomalie nu este o dovadă de progres democratic și nu reprezintă o formă superioară de democrație. Este, în realitate, un simptom de dezordine constituțională și de confuzie morală. Este o nedreptate socială.

Afirmația că diaspora trebuie obligatoriu să voteze - în orice condiții - este o mistificare și o distorsiune, o minciună convenabilă, repetată obsesiv, care, pentru cei care nu o văd ori se complac în ea, trebuie dată în vileag.

Niciun popor în istorie nu și-a construit statul prin votul cetățenilor săi plecați; statele solide s-au construit numai prin cei rămași pe pământul lor natal, strămoșesc. Prin urmare, ideea modernă că diaspora trebuie să intervină în politica internă a țării nu este o tradiție democratică, este o invenție recentă, apărută din slăbiciune instituțională și populism. Puterea, în orice stat serios, este legată de responsabilitate și de asumarea consecințelor, iar votul este un instrument de putere, nu un trofeu sentimental sau o medalie afectivă. Cine nu trăiește zilnic într-o țară, nu poate înțelege organic realitatea acelei țări, nu îi simte pulsul, nu îi simte degradarea, nu îi simte blocajele.

Diaspora trăiește în economii funcționale, cu instituții care merg, cu spitale care tratează, cu administrații care produc rezultate. Din această poziție confortabilă, România devine o proiecție emoțională, nu o realitate concretă, astfel că votul diasporei se transformă, dintr-un act de guvernare lucidă, într-un exercițiu romantic. Românii de dincolo frontiere sunt, în marea lor majoritate, preocupați până peste cap de supraviețuirea și adaptarea în țările în care trăiesc, sunt prea absorbiți de propriile probleme pentru a mai putea judeca corect, rațional, România.

Aceștia muncesc mult, se confruntă cu costuri ridicate ale vieții, cu chirii mari, cu discriminare, probleme de integrare, cu presiuni sociale și culturale; viața lor zilnică se desfășoară într-o altă lume, în alt ecosistem. Ei nu mai urmăresc constant politica românească, nu mai cunosc detaliile administrative, nu înțeleg subtilitățile economice, nu mai au contact real cu mecanismele interne ale statului român. Informația lor despre România este fragmentară, emoțională, filtrată prin rețele sociale, titluri scandaloase și narative emoționale. A cere unui om prins într-o existență străină să decidă viitorul politic al României, viitorul unui stat pe care nu îl mai locuiește este nerealist, iar acest lucru nu este o vină, nu este o insultă. Este o constatare. O realitate.

În orice sistem politic serios, dreptul principal de decizie aparține celui care își asumă riscul; adică, celui care trăiește și votează în România, celui care plătește taxe aici, suportă inflația de aici, îndură consecințele deciziilor guvernului ales, stă la coadă în spitale subfinanțate, își trimite copilul în școli modelate de politicile statului. Acesta este cetățeanul care suportă costul real al votului, chiar și atunci când acest cost nu este imediat vizibil, nu este mereu direct sau perceptibil.

Votul fără consecință directă nu este un drept deplin. Este un privilegiu artificial. Cel care votează din diaspora nu suportă nimic din toate acestea și de aceea el nu poate înțelege perspectiva celui rămas; modalitatea în care votează îl absolvă de orice fel de responsabilitate. Ori, aceasta nu este egalitate civică, ci asimetrie de risc; votul diasporei este, structural, un vot fără cost, predispus să fie radical, punitiv și irațional.

Diaspora nu votează pentru România, votează pentru propria frustrare; votul diasporei este, de cele mai multe ori, un vot de pedeapsă, nu un vot de construcție, un vot alimentat de resentiment, de experiențe personale negative, de nostalgii și idealizări, de sloganuri simple și emoționale. Diaspora nu votează programe economice, nu votează bugete, nu votează reforme administrative. Votează „împotriva cuiva”. Ori, statele nu se construiesc pe ură, ele se construiesc pe arhitecturi instituționale.

O națiune nu poate fi condusă din aeroport; ideea că poți conduce destinul unei țări din Londra, Madrid sau Torino este o ficțiune periculoasă. Statul nu este o pagină de Facebook, nu este un hashtag, nu este o emoție de weekend, statul este un mecanism greu, tehnic, complicat, care cere contact zilnic cu realitatea internă. Decizia politică trebuie să aparțină întotdeauna și în totalitate celor care trăiesc în acel spațiu politic, în spațiul deciziei. Aceasta este regula de aur, regula nescrisă a tuturor democrațiilor mature.

Diaspora poate fi o resursă economică, o punte culturală (nu e cazul României), un capital de imagine (nu este cazul României), dar nu este corpul principal al națiunii rezidente. Corpul principal este format din cei care rămân, cei care construiesc zilnic România, chiar și prost, chiar și greu, chiar și umiliți.

Dreptul de vot integral pentru alegerile naționale ar trebui condiționat de reședință fiscală în România, prezență fizică majoritară în țară, contribuție reală la sistemele publice. Diaspora poate avea reprezentare consultativă, reprezentanți simbolici, vot pentru președinte sau referendumuri constituționale, dar nu vreun rol în alcătuirea guvernelor. Și asta nu pentru a pedepsi diaspora, ci pentru a restabili logica responsabilității.

Adevărul este că a vota în mod obligatoriu acasă, în țară, în orașul de reședință, la domiciliul fiscal, așa cum se întâmplă în leagănul democrației clasice, Grecia, ar fi o formă minimală de responsabilizare. Acesta este adevărul!

În deceniile care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial, mișcarea internațională eugenică nu a încetat să existe; ceea ce s-a schimbat esențial a fost termenul „eugenie”, care a fost înlocuit cu cel de „genetică umană”. Odată cu instituirea drepturilor fundamentale ale omului, multe state au început treptat să renunţe la politicile de eugenie, deși în unele, printre care Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda și Islanda, programele de sterilizare forțată, sponsorizate de stat, au continuat până la mijlocul anilor ’70!

O critică majoră a politicilor de eugenie este că, indiferent dacă sunt folosite politici "negative" sau "pozitive", ele sunt susceptibile de a fi abuzate, deoarece criteriile de selecţie sunt determinate de oricare dintre grupurile care se află la putere în perioada respectivă. Eugenia negativă, în special, este considerată de mulţi ca fiind o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, care includ dreptul la reproducere.

În țara noastră, dintr-un puternic instinct de conservare, eugenia nu a fost niciodată pe lista de priorități a politicienilor români — ca măsură de prevedere împotriva unei posibile extincții a clasei politice autohtone (cu mici și rare excepții).

Dispariția prin eugenie a distinșilor politicieni care ne-au condus destinele în ultimii 35 de ani ar fi avut, desigur, consecințe „dezastruoase” pentru România: printre ele și pierderea unui record absolut remarcabil, chiar dacă profund rușinos — cea mai mare diaspora din Uniunea Europeană. Principalele motive pentru care peste trei milioane de români trăiesc și muncesc — oficial — printre și pentru străini au fost expuse magistral de fostul ministru al Românilor de Pretutindeni, Natalia Intotero: corupția, sărăcia și, mai ales, calitatea slabă a clasei politice.

Cuvântul diaspora înseamnă împrăștiere; statul înseamnă înrădăcinare, ancorare. O democrație în care cei împrăștiați decid pentru cei înrădăcinați, este o democrație structural viciată. O anomalie politică, o ficțiune confortabilă. România nu va fi reparată de la distanță, nu va fi salvată prin vot prin corespondență, nu va fi reconstruită din aeroport. România va fi salvată doar de cei care trăiesc în ea, de cei care muncesc în ea, de cei care rămân în ea.

Restul este iluzie.

PS

În 1977, revista germană Bravo a publicat un poster și o biografie completă, detaliată, a lui Anni-Frid Lyngstad, incluzând numele mamei și al tatălui ei. Materialul a fost văzut de fratele ei vitreg, Peter Haase, care l-a întrebat pe tatăl său dacă fusese în Ballangen în timpul războiului. Câteva luni mai târziu, la inițiativa soțului ei de atunci, Benny Andersson, Anni-Frid și-a întâlnit tatăl pentru prima dată, la Stockholm. Alfred Haase a murit în 2009, la vârsta de 89 de ani.