Mai mulți analiști au observat, în ultimele trei luni, o linie care străbate în comunicarea publică/ propaganda de război/ a Ucrainei. Încă de la început, militarii ruși au fost etichetați de comunicatorii Kievului drept „orci”, un termen peiorativ, vădit sfidător, dar ale cărui rădăcini nu sunt proprii nici bazinului rus, și cu siguranță nici ucrainean.

Explic în următoarele sensul acestui cuvânt, dar și cum o temă veche de propagandă și anti-propagandă sovietică este reînviată, și contribuie la peisajul pestriț, dement al ultimelor luni de când Rusia și-a început invazia, respectiv „campania de de-nazificare” a vecinilor săi.

”Orc” e un cuvânt din engleza veche, și s-ar traduce aproximativ prin ”demon”. Originile sunt necunoscute, dar îl regăsești în texte din secolul X c.E, respectiv saga Beowulf. Mai târziu, în scrierile sale, JRR Tolkien va prelua acest termen, dar cu o etimologie complet diferită, imaginară, în lexiconul lui lingvistic divers (”limbile Pământului din Mijloc”), unde ”orc” sau ”ork” este un derivat al rădăcinii „ruku”/ „uruk” = groază, teroare.

Prin scrierile sale, însemnând Stăpânul Inelelor, Hobbitul și corpul neterminat de legende ulterior adunat în Silmarillion, intenția declarată a lui Tolkien a fost să „lege” vremurile străvechi din Albion de un legendarium contemporan, o alternativă la alegoria Regelui Arthur și Cavalerii Mesei Rotunde. Prin asta, autorul a plecat de la o cosmogonie alternă, a imaginat ”Evuri” și a creionat un întreg parcurs al ”raselor” de la Creație până la Cădere, având în centru Omul, respectiv relația lui cu moralitatea, căderea și – în cele din urmă – caracterul efemer al lucrurilor.

Psiho-mitologia tolkienită este, din multe puncte de vedere, maniheistă. Există un principiu suprem al binelui (Eru-Iluvatar), de la care pleacă întreaga Creație. Și există un element secundar al răului (Melkor), ale cărui atribute în cele din urmă creează planul realității palpabile, în care toate făpturile capătă alcătuire și sens. Ce este ingenios, la limită unic în privința lui Tolkien este fascinația pentru Cădere, sau abilitatea neîntreruptă a Răului de a „îndura”.

Melkor este un Ainu, o făptură angelică care, alături de o întreagă galerie politeistă (ai spune) participă la Facerea lumii. Gelozia lui, dar și chemarea la invenție, la dorință de-a poseda, de-a controla, îl conduc pe Melkor spre revoltă, respectiv transformare malignă.

Enigma lui Eru-Iluvatar este venirea în lumea creată a două specii simetrice: oameni, respectiv elfi. Tolkien îi vede contrapuși, cei din urmă înzestrați cu „darul” mortalității, în vreme ce elfii sunt în aparență nemuritori, dar în timp „pălesc”, respectiv „diminuează”, laolaltă cu magia lor. Pe lângă aceste două specii, alte două sunt „create”, ambele fiind de ordin terțiar: gnomii (dwarves), făcuți de Aule din pământ, respectiv orcii, făcuți de Melkor.

La niciun moment naratorul nu explică, pe deplin, prin ce mecanism apar orcii. Anumite fragmente din Silmarillion propun, în fapt, că uruks ar fi „elfi și oameni decăzuți”, înlănțuiți și mutilați de Melkor, și care prin chinul lor ajung să-i chinuie pe ceilalți din Pământul din Mijloc. Mai mult, o variantă „îmbunătățită” a orcilor, „uruk-hai”, sunt ridicați din gropile care împrejmuiesc Isengard de Saruman, unul dintre Istari, spirite Maia trimise de Valari pe Pământul din Mijloc, la chemarea lui Sauron, urmașul și discipolul lui Melkor. Anterior ei fuseseră elfi, căzuți în luptele din primele Evuri. Un corolar, deci, este că orcii/ uruks ar putea fi morți readuși, printr-un tertip oarecare, la viață ca să ducă războaiele stăpânilor lor.

Povestea, de aici, devine una despre istorie și politică, nicidecum fabulă și folclor.

La câțiva ani după publicarea romanului Stăpânul Inelelor, în 1954, apare varianta în suedeză a romanului, în traducerea lui Ake Ohlmarks, ”Harksarringen”. Ohlmarks a văzut în Sauron o alegorie a lui Iosif Stalin, respectiv în „orci” o alegorie a Armatei Roșii.

Tolkien a fost în mod particular tulburat, și în repetate rânduri a negat (inclusiv prin scrisori către Allen & Unwin, editura care îi publicase lucrările) orice asociere dintre munca lui, și cel de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, romanele sale au fost interzise în spatele Cortinei de Fier. Variantele în limba engleză au fost păstrate în arhivele „spetzchrani” ale KGB.

Într-un vast articol publicat în vara lui 2021, Joel Merriner PhD ridică vălul de pe ciudata, trista și pe alocuri bizara poveste a felului în care scrierile lui Tolkien au ajuns, totuși, să fie publicate în spațiul sovietic. Eforturile de-a păcăli Glavlit, cenzura politică a Kremlinului, au făcut ca doar bucăți din Stăpânul Inelelor, respectiv Hobbitul, să fie traduse ori publicate, de multe ori în format ”samizdat”. Merită trecute aici numele curajoșilor ruși care au înfruntat doctrina de partid: Zinaida Bobir, Alexandr Gruzberg, Natalia Grigorieva, Vladimir Grușetski, Mihail Belomlinksi. Lor li s-au adăugat, în 1982 (!!!) Vladimir Muraev și Andrei Kistiakovski, care au reușit publicarea Stăpânului sub denumirea „Hraniteli” (Păstrătorii), o variantă prescurtată a Frăției Inelului, cu ilustrații de Ghenadii Kalinovski. Hraniteli a avut un succes imens în URSS, cu vânzări în sute de mii de exemplare, pe lângă versiunile samizdat deja în circulație

Ironic, unul dintre cei mai pasionați „studenți” ai muncii lui Tolkien era un tânăr ucrainean din Odessa, Sergei Iuhimov. Plecând atât de la Hraniteli, dar și o versiune poloneză a Stăpânului Inelelor, Iuhimov a creat o imensă iconografie pe marginea lucrărilor lui JRR Tolkien. Cosmogonia pre-arthuriană, dar și drumul întortocheat al Muzicii Ainurilor dincolo de Zidurile mordoriene ale URSS, au făcut ca – în creația lui Iuhimov - orcii să capete atribute biblice, în timp ce Lumina lui Iluvatar să ofere spirit, și aventură, generației de ucraineni care a văzut Căderea, la începutul anilor 90, a Uniunii Sovietice.

Când ucrainenii vorbesc de „orcii” care le-au invadat țara, nu doar că fac trimitere la personajele moderne, din jocuri video. Există ceva mult mai adânc, care le străbate ființa, o revoltă și o frustrare la tot ce a însemnat URSS pentru țările din fostul bloc sovietic, întunericul de necuprins al minții, cenzura artei, a literaturii, a muzicii.

Povestea rezilienței, a îndărătniciei de-a continua în ciuda opreliștilor, a vitregiei și-a nebuniei programatice, ontologice, se-ascunde astăzi în spatele unui simplu cuvânt.

Asta nu vrea să spună că, demonizând și de-personalizând militarii ruși uciși în luptă, ucrainenii se condamnă pe ei înșiși la o altă formă de nebunie. Dar, într-un război nedrept și mârșav, apelează la propria narațiune, respectiv propria iconografie.