Ion Iliescu și Mihail Gorbaciov. Sursa foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Despre Ion Iliescu, personajul istoric. Fostul Președinte al României a decedat la 5 august 2025, ora 15.55. Paradoxal, a murit în aceeași zi cu Friedrich Engels (5 august 1895), teoretician alături de Karl Marx, al marxismului care a generat comunismul.
Ion Iliescu a intrat și va rămâne în istorie. Din păcate pentru mulți fani ai săi, nu va fi o personalitate pozitivă. De numele său, în primul rând, se leagă abuzuri, crime, un sistem politic clientelar. Din păcate, pentru Justiție, Ion Iliescu n-a dat socoteală în această dimensiune existențială.
Ion Iliescu - de la post-stalinism, la gorbaciovism, apoi spre „Europa”
Ion Iliescu avea 23 de ani când Stalin a murit. Studiase la Institutul Energetic din Moscova. Destalinizarea îl prinde în conducerea organizațiilor studențești. Dosarul „de cadre” era „beton”, fiind fiul ilegalistului Alexandru Iliescu. Acesta fusese reprezentant al conducerii PCdR la Congresul V al PCdR la Gorikovo în 1931. Adică era în activul de partid înainte ca Gheoghe Gheorghiu, viitorul Gheorghiu-Dej să intre în partid.
Ion Iliescu avea 15 ani când tatăl i-a murit. 4 ani mai târziu, absolvea Liceul Spiru Haret din Capitală, pentru ca apoi să intre la Institutul Politehnic din București, înainte să prindă „trenul spre Moscova”.
De numele său se leagă represiunea contra studenților români, solidari cu Revoluția din 1956 din Ungaria. A avansat în structurile de tineret ale PMR (ulterior PCR) având și funcții ministeriale în sfera gospodăririi apelor, apoi fiind șef de „județeană de partid”. „Tezele din Iulie” ale lui Ceaușescu au dus la marginalizarea sa. Înainte de acestea, el a dezavuat în China și Coreea de Nord, cultul personalității liderului care-l fascinase pe Ceaușescu.
Era normal ca după ce a fost izolat la Editura Tehnică și scos din linia 1 a PCR, Iliescu să migreze spre gorbaciovism. A fost unul dintre cei ce dorea căderea lui Ceaușescu chiar cu riscul căderii regimului. În 1989, Ion Iliescu a urmat „la virgulă” dezideratele gorbacioviste. Contrarevoluția din 22 decembrie 1989, evenimentele de la Târgu Mureș, represiunea din Piața Universității și Mineriadele arată că stăpânea arsenalul reprimării ca un stalinist convins. Așa a câștigat sprijinul fostei Securități și fostei conduceri a instituțiilor de apărare și ordine publică.
Comploturile, un aspect insuficient studiat în biografia politicianului Iliescu
Ion Iliescu a fost parte a majoirtății comploturilor anilor 80 care vizau îndepărtarea lui Ceaușescu. Nu a semnat „Scrisoarea celor 6” pentru că nu credea în ea. Simțea în fibra lui că nu scrisorile îl puteau detrona pe Ceaușescu ci violența, crimele nepedepsite nici până azi. Și, stalinist cu studii la Moscova, Iliescu n-a ezitat să-și mânjească mâinile cu sânge când a fost cazul! Era „în fișa postului” unui lider de prim rang al unui partid comunist de sorginte marxist-leninistă. Ceaușescu îi completase și o aură „carlisto-antonesciano-legionară”. Nu întâmplător, Ion Iliescu pentru a justifica anumite decizii dure sau îndepărtarea cuiva folosea sintagma „legionar/legionarism”!
URSS a căzut în 1991, în decembrie 1991, Gorbaciov a demisionat. În 1992, Ion Iliescu urma să candideze pentru un mandat prezidențial, în linia Constituției din noiembrie 1991. Atunci, a decis că trebuie să schimbe macazul.
Ion Iliescu și pasul la offside din 1996
Ce l-a deosebit pe Iliescu de alți lideri comuniști români? Dacă Dej a încercat o singură dată să-l lase pe Gheorghe Apostol în locul lui, Ceaușescu n-a avut niciodată încredere în altcineva decât în soția lui, Elena Ceaușescu. Ion Iliescu a făcut în 1996, pasul la offside. Pur și simplu, l-a lăsat pe Emil Constantinescu să câștige alegerile.
Era evident că în cazul CDR, amatorismul politic nu putea fi surclasat de entuziasmul victoriei democraților. S-a văzut că în 2000, Ion Iliescu a revenit cu o opoziție șovină reprezentată de Vadim Tudor, evident, o opoziție fabricată. În 1995 și 2001, Ion Iliescu a patronat cele două declarații de la Snagov în care a impus direcția spre UE și NATO. Astfel, mandatul 2000-2004 a dus la schimbarea opticii României. Acum, la decenii de la acele evenimente, trebuie să o spunem răspicat! În 1989, fusesem lăsați în orbita Moscovei. Doar căderea URSS ne-a făcut să mergem la finele anilor 90 spre Europa.
România a rămas întreagă
Singura realizare a anilor 1990-1991 care îi poate fi recunoscută lui Ion Iliescu (singura chestiune pozitivă a mandatelor sale) a fost faptul că România nu a avut soarta Iugoslaviei și a Cehoslovaciei. Evident, asta nu-l spală de sângele crimelor pe care dacă nu le-a ordonat întotdeauna, a știut de ele și le-a încuviințat! Plus că prin rețeaua sa de interpuși, a reușit ca „Revoluția” și „Mineriada” să fie dosare cheie, uitate prin sertarele doamnei legate la ochi care ține o balanță în mână.
Un regim de tip CDR în 1990, cu siguranță ar fi dus la dezmembarea României. La Târgu Mureș în martie 1990, se aprinsese scânteia separatismului interetnic. Aici, mă văd nevoit să spun, cu toată autoritatea mea de un sfert de secol în sfera Istoriei în mod oficial (nu pun la socoteală lecturile copilăriei, adolescenței și studenției) un lucru. Oricare altul dintre Președinții României de după 1990, dacă ar fi fost în locul lui Iliescu, nu ar fi păstrat România întreagă la momentul 1990.
Concluzii
Ion Iliescu nu a fost nici reformator, nici dizident. A fost un comunist român, complotist recunoscut, care a trecut de la stalinism, via Hrusciov spre ceaușism, gorbaciovism, schimbând în ultimul moment macazul spre UE și NATO.
