Ca să îți permiți să scrii în limba rusă, trebuie să fii destul de impertinent, iar eu exact așa mă simt, impertinent, pentru că scriu după Tolstoi și Dostoievski”.
Afirmația îi aparține lui Evgheni Vodolazkin și, așa cum îmi place mie s-o înțeleg, este mai degrabă o reverență cuviincioasă, protocolară, sinceră și nu prea decât o acceptare fățișă a scriiturii lui îndrăznețe. Pentru că Vodolazkin, în prezent una dintre cele mai bune voci ale literaturii Mamei Rusii, nu-și poate suprima total satisfacția de a fi apreciat și înghesuit, din elan, între statuile marilor clasici bărboși. Acest ucrainean născut la Kiev, care gândește și scrie în limba lui Gogol, are meritul de a se socoti impertinent - râzgâindu-se astfel - pentru că o face de la adăpostul solid al capodoperei Laur (Humanitas Fiction, 2014), roman fin prin simplitatea expunerii ideilor și prin ușurința cu care formulează întrebări mari, ce nasc impasuri personale uitate, dar niciodată pierdute definitiv.
Înainte de Laur, Evgheni Vodolazkin a scris însă Soloviov și Larionov (Humanitas Fiction, 2015), carte adusă în lumina reflectoarelor grație impactului laurian năucitor, devorator de premii și distincții rostogolite în cascadă. Evitând comparația - tentantă, dar inechitabilă - nu pot să nu mă gândesc care ar fi fost soarta romanului Soloviov și Larionov dacă Vodolazkin n-ar mai fi scris „Laur”. Uitat, prăfuit, cu colțurile lipite și paginile nepipăite... Sau poate redescoperit, reevaluat, apreciat... Așa cum se întâmplă acum.
Soloviov și Larionov, titlu ales pentru muzicalitatea rimei, are drept ramă degringolada din timpul Marii Revoluții (1917), când, aflați în tabăra „Albilor” sau a „Roșilor” sau când într-una, când într-alta, în funcție de toanele războiului, rușii luptau între ei pentru binele tuturor. De fapt, al nimănui. Etichetată în pripă ca roman pseudo-istoric, povestioara schițează, ingenios, figura legendară a generalului Larionov, apărător al vechii orânduiri țariste și reprezentant al unor valori depline - onoare, corectitudine, spirit de sacrificiu - răsturnate de tăvălugul bolșevic prin promovarea valorilor relative, la îndemâna individului nou - violența, ura, ipocrizia.
Citit în cheie proprie, dincolo de reperele palpabile și, mai ales, făcând abstracție de poziționarea lui Vodolazkin în afara sferei politice, scriitorul preferând studiul oamenilor în detrimentul analizei istoriei imaginate de oameni, m-a surprins acuratețea unei idei: descoperirea iubirii, dezmeticirea din vârtejul sexualității excentrice și revenirea - întârziată, dar salvatoare - la primii fiori ai dragostei. Așadar, firul scurt al cărții, sârmulița care curentează revelator este, pentru mine, nu eviscerarea destinului misterios al eroului Larionov, ci tocmai povestea de viață a istoricului Soloviov.
Personaj principal și/sau mască discretă a autorului, copiluladolescent Soloviov, învăluit în tainele unei biblioteci de la marginea civilizației, lasă în urmă căsuța zguduită de o cale ferată obsedantă, care- i ordona existența, inclusiv amorul cu Liza - fata care-l făcuse bărbat - , și pleacă la Sankt Petersburg, pentru a studia, pentru a-și redesena harta interioară. Profesia îl poartă ulterior în Crimeea anilor ‘80, la Ialta, pe urmele generalului Larionov, pentru ca hazardul să-l arunce, generos, în brațele ispititoarei Zoia. Un tânăr Soloviov sedus, zăpăcit, recunoscător acestei experiențe răvășitoare lasă locul, treptat, unui Soloviov înțelept, dar și unor întrebări de căpătâi, care-l devorează pe dinăuntru: ce înseamnă dragostea? Care dintre cele două femei îl iubește cu adevărat? Care dintre ele merită inima lui? Odată cu aceste nedumeriri se insinuează și răspunsul.
De aici înainte, omul imaginat de Vodolazkin, expus cititorilor în toată splendoarea dilemelor sale umane, aleargă înnebunit săși regăsească prima iubire, adevărata dragoste. Se întoarce în buruienoasa așezare unde a crescut, unde a deslușit, la pieptul devotatei Liza, primele lecții ale amorului, și, cum viața a fugit demult din văgăuna copilăriei lui, revine la Sankt Petersburg. Succesul de cercetător îl urmărește credincios ca o umbră, dar istoricul Soloviov e ars de flăcăruia unui sentiment primordial pe care nu vrea să-l scape printre degete.
Hotărârea cu care-și urmărește țelul nu detectează sensul iubirii, în permanență subînțeles. În schimb, îl înnobilează.
Oare câți dintre noi își mai pun astăzi ordine în dragoste?
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
