Despre definirea „competenței reale” a copiilor într-o lume dominată de Chat GPT și Gemini. Interviu cu academicianul Mircea Dumitru (II)

Acad. Mircea Dumitru atrage atenția în prima parte a interviului asupra uneia dintre cele mai mari provocări globale ale epocii noastre: impactul inteligenței artificiale asupra educației și a gândirii critice. Deși AI-ul oferă instrumente revoluționare capabile să simuleze procese cognitive complexe, utilizarea sa pasivă riscă să atrofieze intelectul uman, transformând elevii și profesorii în simpli consumatori de internet, dependenți de algoritmi.

Externalizarea efortului intelectual către tehnologie ne predispune la pierderea capacității de a genera idei originale, de a înțelege structura argumentelor și de a distinge adevărul de manipulare, periclitând însăși natura inteligenței noastre umane, care este profund ancorată biologic, cultural și social.

Pentru a evita capcana comodității cognitive, soluția nu este respingerea tehnologiei, ci integrarea ei responsabilă printr-o alfabetizare profundă. Ne aflăm în pragul unei noi civilizații, în care instrumentele nu mai sunt doar extensii ale forței fizice (precum brațul sau ochiul), ci extensii directe ale minții umane. Educația trebuie să depășească așadar simpla utilizare a AI-ului și să îi învețe pe tineri cum funcționează, care îi sunt limitele și erorile.

Doar asumându-ne această responsabilitate și dezvoltând o cultură educațională bazată pe reflecție, inteligența artificială va deveni un amplificator al intelectului nostru, și nu un substitut al acestuia.

Dezvăluiri din interiorul raidului care l-a eliminat pe Osama bin Laden. Un veteran SEAL Team 6 descrie momentele critice ale operațiunii

Ordinul lui Bolojan! PNL la vânătoare de voturi în zona AUR și SOS pentru a bloca moțiunea de cenzură

Alfabetizarea AI, înțelegerea naturii acestor sisteme

Discursul public pune semnul egal între digitalizare și dotarea școlilor cu tablete sau acces la ChatGPT. Totuși, o competență reală înseamnă mai mult decât acces. În  viziunea dumneavoastră, ce ar trebui să însemne alfabetizarea AI într-o școală umanistă? Ar trebui să predăm copiilor cum să scrie un cod, sau mai degrabă logică și etică, pentru a putea distinge între adevăr și halucinația unui model de limbaj?

Acad. Mircea Dumitru: Cred că este important să facem de la început o distincție conceptuală clară: alfabetizarea în domeniul inteligenței artificiale nu înseamnă simplul acces la tehnologie și nici utilizarea abilă a unor aplicații. Accesul este o condiție necesară, dar nu este nici pe departe o condiție suficientă.

Într-o școală umanistă, alfabetizarea AI ar trebui să însemne, înainte de toate, înțelegerea naturii acestor sisteme: cum funcționează, ce pot face și, mai ales, ce nu pot face. În acest sens, logica, filosofia limbajului, epistemologia și etica devin discipline esențiale. Elevii trebuie să învețe să distingă între argument și simplă aparență de argument, între adevăr, certitudine și probabilitate statistică, între cunoaștere însoțită de înțelegere autentică și generare automată de text.

Desigur, pentru unii elevi este util și să învețe programare sau elemente de cod. Dar, la nivelul formării generale, mult mai important este să învețe cum să gândească critic în raport cu aceste instrumente. Un model de limbaj poate produce propoziții coerente, dar, știm bine, coerența nu este același lucru cu adevărul. Bertrand Russell ne atrăgea atenția că și un sistem de opinii false poate fi, totuși, non-contradictoriu sau coerent.

Prin urmare, alfabetizarea AI într-o școală umanistă ar trebui să formeze nu doar utilizatori competenți, ci minți capabile să judece, să evalueze și să pună sub semnul întrebării ceea ce produce tehnologia. Aceasta este, în fond, tradiția umanistă: nu doar să folosim instrumente, ci să înțelegem sensul și limitele lor.

Mircea Dumitru, vicepreședintele Academiei Române. sursa: Agerpres

Rolul Academiei Române

Academia Română este gardianul culturii naționale. Într-o lume în care algoritmii pot genera poezie, eseuri și artă vizuală în secunde, ce se întâmplă cu statutul autorului și cu profunzimea actului cultural? Mai are sens cultura clasică, bazată pe acumulare lentă și introspecție, sau ne îndreptăm spre o cultură a „prompt-ului”, rapidă și superficială? Cum poate Academia să apere valorile umaniste în fața acestui asalt tehnologic?

Acad. Mircea Dumitru: Întrebarea dumneavoastră atinge o problemă fundamentală, care, din nou, nu privește doar cultura română, ci însăși condiția culturii în epoca tehnologiilor inteligente. Faptul că algoritmii pot genera texte, imagini sau muzică nu înseamnă că ei pot produce cultură în sensul profund al cuvântului.

Un model de inteligență artificială poate recombina forme și stiluri, dar nu trăiește experiența creatoare subiectivă și emoția creatoare din care se naște actul cultural. De aceea, statutul autorului uman nu dispare; el devine, dimpotrivă, mai clar definit.

Dar aplicația acestei noi definiții a autorului care se identifică prin intensitatea, autenticitatea și profunzimea angajamentului intelectual personal, va depinde de modul în care noi vom ști să construim o noua cultură în jurul acestei distincții importante care valorizează și pune un premiu pe elementul uman și umanist al autorului. Aici însă avem nevoie de instituționalizare. Rolul instituțiilor în acest sens va fi decisiv.

Iar rolul instituțiilor precum Academia Română devine, în acest context, cu atât mai important. Înainte de orice instituțiile de tip academie națională devin puncte esențiale în acest proces de redefinire și reconstrucție culturală și civilizațională în care trebuie regândit și recalibrat rolul autorului și în general al conștiinței umane.

Practic, în acest moment istoric suntem obligați să construim structuri de analiză și de decizie adaptate noilor circumstanțe. Aceste structuri trebuie apoi conectate la mecanisme reale de implementare socială, politică și economică. În sistemele de guvernanță națională, academiile naționale pot reprezenta nucleul în jurul căruia începe acest proces.

Aș spune chiar că, în prezent, academiile naționale reprezintă unele dintre cele mai importante resurse disponibile: atât din punct de vedere al conținutului epistemic — al cunoașterii acumulate și organizate — cât și din punct de vedere al rețelelor de competență și colaborare care pot fi mobilizate pentru a orienta această mare tranziție către o nouă cultură și o nouă civilizație a secolului XXI.

Mai mult decât atât, ele trebuie să contribuie la formularea unor perspective, viziuni și cadre conceptuale capabile să răspundă noilor realități și problemelor pe care le-ați menționat. Nimeni nu deține un răspuns predeterminat la asemenea provocări. Tocmai de aceea este nevoie de un efort colectiv, pluridisciplinar și interdisciplinar, organizat instituțional în așa fel încât să genereze soluții și orientări colective, nu doar reflecții individuale.

Academia Română este acel cadru al dialogurilor care clarifică fundamentele conceptuale ale acestor noi dezbateri și provocări. Nevoia de clarificare și eforturile de înțelegere de acets tip nu sunt un lux gratuit. Deoarece atâta timp cât nu dispunem de astfel de instrumente de operare în spațiul științei, cercetării, tehnologiei și analizei culturale și informaționale, nu vom avea prea multe de spus sau de făcut cu privire la modul în care vrem să structurăm cultura viitorului. Inclusiv în ceea ce privește problemele legate de autenticitatea și profunzimea angajamentului intelectual al autorului, al creatorului și al beneficiarului culturii.