Presupusul mormânt al lui Suleiman Magnificul, care s-a stins în 1566 la vârst de 71 de ani, în timp ce trupele sale luau cu asalt fortăreaţa Szigetvar, a fost descoperit pe teritoriul Ungariei, au anunțat miercuri cercetători turci și maghiari.

Istoricul ungar Norbert Pap spune că mormântul a fost amenajat exact în locul în care se ridicase cortul celebrului sultan, cort în care acesta şi-a dat ultima suflare. În timpul săpăturilor desfăşurate în zonă au fost găsite mai multe obiecte şi o serie de alte probe istorice care sugerează că ar fi vorba despre mormântul liderului otoman. “Sunt elemente care indică asta. Avem însă nevoie de dovezi suplimentare în acest sens pentru că este vorba despre un subiect extrem de sensibil”, explică Pap.

Legendarul sultan a murit în septembrie 1566 la vârsta de 71 de ani, în timpul asediului cetății Szigetvar, situată la 190 km sud de Budapesta, în apropiere de actuala frontieră dintre Ungaria și Croația. Până la moartea sa, Suleiman a fost sultanul cu cea mai lungă domnie din istoria Imperiului Otman. Pe parcursul domniei de 46 de ani a acestuia, turcii îşi extinseseră dominaţia asupra Balcanilor, Orientului Mijlociul şi nordului Africii.

Corpul suveranului otoman, care a domnit între 1520 şi 1566, a fost transportat la Constantinopol, Istanbulul de astăzi, dar, potrivit legendei, inima și organele interne au fost îngropate în locul unde a murit, a declarat Norbert Pap, care conduce echipa de arheologi implicați din 2013 în cercetări.

Săpăturile, efectuate cu sprijinul guvernelor ungar și turc, au permis, de asemenea, descoperirea rămășițelor unei moschei, unei mănăstiri și altor clădiri a căror amplasare corespund unui oraș otoman, Turbék, care figurează pe o hartă veche franceză având inscripția: "Aici zace Suleiman".

"Descoperirea este remarcabilă, deoarece orașul este unic în Ungaria otomană", a declarat Pap, profesor de geografie la Universitatea din Pecs (de Sud). "Otomanii aveau tendința să ocupe orașele existente în teritoriile cucerite, în loc să le construiască pe ale lor", a explicat el.

După recucerirea Ungariei de către Imperiul Austriac al Habsburgilor la sfârșitul secolului al XVII-lea, orașul otoman și mormântul au fost distruse.

Născut în 1494, Soliman I, a cărui domnie a fost cea mai lungă din perioada Imperiului Otoman, a extins imperiul în mod semnificativ, anexând teritorii vaste din Balcani, Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

"Toată lumea în Turcia se întreabă unde este mormântul", a subliniat ambasadorul turc la Budapesta, Sakir Fakili. "Acum, în fine, ne apropiem de răspuns", a declarat el pentru AFP.

Moartea lui Suleyman Magnificul a fost secret de stat

 

Ajuns la bătrâneţe, sultanul a pornit o ultimă mare campanie pentru a-l supune pe Maximilian de Habsburg, care pretindea Ungaria otomană.

În iarna anului 1566 în Imperiul Otoman s-a dat ordin de mobilizare a trupelor pentru campania din vară, care avea drept ţintă Viena. Sultanul în vârstă de 71 de ani urma să conducă personal marea oaste, însoţit de marele vizir Sokollu Mehmet Paşa.

Bătrâneţea lăsase urme adânci pe corpul lui Suleiman: picioarele umflate de gută, trupul îndoit,faţa palidă pe care şi-o ascundea cu ruj (se parea că suferea şi de cancer intestinal). Medicul său personal, evreul Moise Hamon, i-a administrat o perioadă opiu pentru a-i reduce durerile, însă colegii săi musulmani au interzis acest tratament din motive religioase.

Nici sufletul sultanului nu era odihnit după moartea iubitei sale soţii Roxelana în 1558. Intrigile l-au făcut să-i ucidă pe marele vizir şi prietenul său din copilărie, Pargali Ibrahim Paşa (1536), pe fii săi Mustafa (1553) şi Bayezid (1561). Mai mult, în 1565 flota otomană s-a întors înfrântă din faţa Maltei de către Cavalerii Ioaniţi, din mâinile cărora cucerea cu 43 de ani înainte Rodosul.

Drumul şi asediul Szigetvarului

În aceste condiţii, Suleiman pleacă din Istanbul în fruntea armatei la 1 mai 1566. Falnicul armăsar pe care l-a călărit la ieşirea din capitală a fost repede înlocuit cu o caleaşcă şi apoi cu o litieră. Când traversa localităţi mai importante sau doar pentru a infirma bârfele, îşi relua locul în şa. Lângă Belgrad, şezând pe tronul său de aur, l-a primit pe Ioan Sigismund Zapolya, regele Ungariei şi adversarul lui Maximilian de Habsburg. În aceeaşi manieră ce trăda adevăratele suferinţe au fost primiţi şi solii regelui Franţei, Carol IX.

În drumul său spre cetatea Eger, ultimul bastion înainte de Viena, Suleiman a hotărât să asedieze cetatea Szigetvar, a cărui comandant Nikola Zrinski (Miklos Zrinyi) îi hărţuia armata. Mica cetate şi cei aproximativ 3000 de apărători nu păreau să aibă vreo şansă în faţa celor peste 100 000 de turci, tătari şi moldoveni, însă asediul s-a prelungit o lună de zile, de pe 5 august pe 7 septembrie. Zrinski, văzând că înfrângere este inevitabilă, a dat foc la depozitele de pulbere ale cetăţii, incident ce a dus la moartea câtorva mii de turci. În final, turcii au cucerit cetatea, însă cu pierderi grele.

Ca după orice altă victorie, Suleiman a trimis scrisori hanului tătar, şerifului Meccăi sau şahului Persiei pentru a-i înştiinţa de victorie. În tot acest timp el a fost văzut examinând trupele de la fereastra cortului său, fiindu-i servită masa la ore fixate şi a ascultat muzicanţii ce îi cântau dinafara cortului.

Momente de îngrijorare au fost atunci când şi-a anulat în ultimul moment prezenţa de la prima rugăciune de vineri susţinută în nou-construita moschee din Szigetvar. A doua zi a supravegheat şedinţa divanului imperial, însă dintr-o cameră separată. Spiritele, dacă deveniseră uşor agitate, au fost calmate pe 18 octombrie, atunci când trupele şi-au primit solda.

După ce au fost terminate reparaţiile cetăţii Szigetvar, sultanul a decis să se întoarcă în capitală din cauza încheierii sezonului de război, promiţând să se întoarcă la primăvară. Suleiman a plecat la drum cu tot fastul unui mare învingător, în zgomotul tobelor şi trompetelor, arborând steaguri cu versete din Coran, înconjurat de dregărtori călare. Marele vizir Sokollu se apropia din când în când de caleaşcă pentru a se sfătui cu sultanul.

Marele vizir dezvăluie moartea lui Suleyman

Trecând râul Sava, marele vizir a hotărât să dezvăluie marele secret. Cu câteva ore înaintea răsăritului, în jurul caleştii imperiale, unde de obicei stăteau apropiaţii sultanului, un grup de cântăreţi invocau numele lui Allah şi recitau versuri din Coran. Vestea morţii lui Suleiman, a cutremurat întreaga oaste. Sultanul încetase din viaţă în noaptea dintre 6 şi 7 septembrie, chiar înaintea atacului decisiv împotriva Szigetvarului, iar Sokollu a anunţat tragicul eveniment abia după 48 zile!

Moartea sultanului a fost ascunsă prin iscusinţa marelui vizir care a înfăşurat trupul lui Suleyman în aşternuturi îmbibate cu ulei parfumat, l-a aşezat pe un pat lângă fereastra cortului şi la sprijinit cu perne, pentru ca oştenii să-şi vadă conducătorul veghind asupra lor. Scrisorile trimise după victorie au fost scrise de Sokollu, care cunoştea bine scrisul defunctului.  După un timp, un paj bosniac ce semăna cu Suleiman a fost îmbrăcat în straiele împărăteşti, acesta fiind cel cu care marele vizir vorbea în timpul marşului de întoarcere.

Însă de ce a ales Sokollu să ascundă moartea sultanului atât de mult timp, mai ales că islamul prevede ca mortul să fie îngropat în până la apusul soarelui?. Evident, nu putea anunţa moartea sultanului chiar înaintea atacului deoarece soldaţii ar fi abandonat orice acţiune militară. Apoi, marele vizir cunoştea foarte bine obiceiurile succesiunii în statul otoman.

Probleme de succesiune

Teoretic, toţi fii unui sultan putea să-i succeadă tatălui la tron, neexistând legea primogeniturii ca în statele europene. Din această cauză, pretendenţii fie apelau la fratricid şi cel care supravieţuia devenea sultan, fie porneau războaie civile care devastau imperiul. Din secolul al XVII-lea, acest obicei sângeros a încetat, fiind înlocuit cu sistemul kafes („cuşcă”). Devenea sultan cel care reuşea să-i atragă de partea sa pe cei mai influenţi demnitari (aga ienicerilor, eunucul negru ce păzea haremul) sau a cărui mamă avea cea mai mare putere, deoarece începând cu Roxelana, palatul a ajuns să fie condus de mama sultanului (Sultana Valide) sau de soţia acestuia. Ceilalţi fraţi erau închişi în camerele lor din palat („cuştile”), fiind înscăunaţi dacă fratele lor murea.

În acest caz, Selim rămăsese singurul fiu al lui Suleiman, Mustafa şi Bayezid murind cu câţiva ani înainte, după cum am menţionat mai sus. Astfel, problema succesiunii nu era aşa delicată,