Peste 40.000 de oameni din apropierea graniţei cu Iugoslavia, în noaptea de 17-18 iunie 1951, au fost treziţi de autorităţie comuniste şi informaţi că existenţa lor e un pericol pentru regim. Oamenii au fost forțați să-şi pună toată agoniseala de-o viață într-o valiză şi să plece în pribegie. Era în Noaptea de Rusalii.

Cinci ani aveau să-i petreacă departe de Banat, în Bărăgan, departe de casă și în codiții inumane.

„Au intrat ca barbarii peste noi un ofiţer, un civil şi un militar cu o armă în mână, o baionetă şi or spus. Eu eram aici, în cameră, 14 ani aveam. Maică-mea, taică-meu tot aici erau, şi bunicii, în camera din faţă. Deci cinci persoane. Şi or spus să ne pregătim, până la zi să fim gata, să mergem la gară, că o să fim strămutaţi din localitate. O să avem voie să luăm un cal, o vacă, şi ce putem lua din gospodărie într-o căruţă. Şi am plecat la gară“, povestea Vasile Docea, în 2016, într-unul din nenumăratele interviuri luate de cercetătoarea Smaranda Vultur, supravieţuitorilor deportărilor în Bărăgan.

Chiar dacă dramele deportării au fost trăite individual de către cei peste 40.000 de oameni ajunşi în pustiul Bărăganului, elementele de bază ale tragediei sunt aceleaşi: militarul cu arma în mână, tonul răstit prin care oamenii erau anunţaţi de întorsătura pe care le-o lua destinul, teama, confuzia, bunurile strânse în grabă şi aruncate în căruţe, drumul forţat până la cea mai apropiată gară.

Deportarea în Bărăgan

Drumul a durat zile întregi. Fiecare familie a fost înghesuită în vagoane alături de alte familii ori, în unele cazuri, de animalele pe care oamenii le-au luat cu ei.

Trenul s-a oprit însă mai repede decât ar fi trebuit – aşadar, destinaţia nu era Siberia. Un adevărat privilegiu pervers al istoriei s-a arătat la deschiderea uşilor: şansa de a fi deportat în propria ţară. Zecile de mii de oameni – mulţi deja la al doilea sau al treilea „nou început“ – coborau la sfârşitul lunii iunie în noua lor casă: întinderea pârjolită a Bărăganului.

Aveau să fie împărţiţi în 18 sate, li s-a arătat locul unde un ţăruş bătut în pământ cu numele lor le spunea că trebuie să-şi facă un adăpost, fiind lăsaţi să se descurce, sub supravegherea atentă a etern paranoicei Securităţi. „Acolo am fost aşteptaţi de forţe militare, de căruţe, de oamenii de-acolo, care, de la gara de unde ne-am dat jos, ne-or luat, ne-or încărcat şi ne-or dus la vreo 7-8 km, la marginea unei ferme. Şi-am fost aruncaţi, vrând-nevrând, jos, în cîmp liber, bătut un păruşel unde-or scris numărul şi aici e locu’! Am mai gângăvit noi: «Păi, cum aici, că vine ploaie, că vine vreme urîtă...» «Nu! Aici vi-i locu!» Am cedat, am rămas şi am stat acolo luni de zile... şi-am acceptat. «Oare chiar aici să fie locul nostru?»“, îşi aminteşte momentul sosirii în Bărăgan, Elena Vlădescu, supravieţuitoare a deportărilor care, în 1951, avea 19 ani.

Ţintele din Banat erau clare: chiaburii şi titoiştii. Totuşi, se va dovedi repede că cele două categorii pot avea graniţe incerte, fiind aruncată cu uşurinţă acuzaţia de titoism ori eticheta de chiabur asupra tuturor celor care se opuneau dintr-un motiv sau altul procesului de colectivizare care prindea avânt în România.

Spre deosebire de deportările germanilor din ultimele luni ale războiului mondial, cele din Bărăgan nu au avut un caracter etnic, procentul ridicat de germani trimişi în sudul arid al ţării fiind mai degrabă explicabil prin concentrarea semnificativă a populaţiei germane în zona vizată. Ridicaţi cu întreaga familie pe baza unor liste întocmite de dinainte, vor ajunge în Bărăgan peste 40.000 de persoane din toate etniile Banatului: germani, români bănăţeni, basarabeni şi bucovineni acuzaţi şi de faptul că au fugit din URSS, macedoromâni şi iugoslavi.

Acuzațiile aberante ale comuniștilor

Acuzaţiile care au dus îa înscrierea celor deportaţi pe liste au curs nestingherite de realitate: de la legionarism şi colaboraţionism cu armata germană, la simple prezenţe în dosarele Securităţii pentru fapte banale, de la carnete de partid interbelice la ţărănişti ori liberali şi până la, în unele cazuri, supărări personale ale celor care au întocmit listele. Nopţi şi zile în Bărăgan Prima luptă a deportaţilor a fost cu natura – în locul ţăruşului bătut în pământul tare al Bărăganului trebuia să se ridice simulacrul unui cămin, scrie Adevărul.