Alain Supiot, profesor de drept la Collège de France, face o radiografie necruțătoare a fracturilor apărute în sistemul democratic occidental în ultimii ani. Publicăm integral textul apărut în Le Figaro.

 

Presat să spună dacă va recunoaște o eventuală victorie a rivalei sale Hillary Clinton, Donald Trump a răspuns: „Voi accepta fără rezerve rezultatele acestor alegeri prezidențiale – dacă câștig”. Europenii nu ar trebui să ironizeze această declarație aparent comică, căci ea este efectul unei destructurări a democrației căreia toate țările de pe continentul nostru i-au căzut deja victimă.

Măcar în Republica Populară Chineză lucrurile sunt clare. Articolul 1 din Constituție o definește ca pe un „Stat de dictatură democratică”. Libertatea de expresie există doar dacă este de natură „să favorizeze întărirea conducerii Partidului Comunist asupra statului și consolidarea dictaturii proletariatului” (art. 13). Și este „interzis prin lege oricărei organizații sau oricărui individ să tulbure ordinea economică a societății” (art. 15).

În Europa, situația este mai tulbure. Desigur, rămâne permis să-ți exprimi liber părerile. Însă, în ceea ce privește democrația socială, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu tolerează libertatea sindicală sau dreptul la grevă decât în măsura în care exercitarea lor nu „tulbură ordinea economică a societății”. Iar în materie de democrație politică, s-a încetățenit obiceiul de a nu ține seama de voturile organizate asupra problemelor europene, decât dacă răspund așteptărilor conducătorilor.

Astfel, au fost ignorate sau ocolite respingerea în 1992 a Tratatului de la Maastricht de către alegătorii danezi; respingerea Tratatului de la Nisa de către irlandezi în 2001; a tratatului constituțional de către alegătorii francezi și olandezi în 2005; a Tratatului de la Lisabona de către cetățenii irlandezi în 2008.

Deja, partizanii „Rămânerii” își fac planuri cum să revină asupra rezultatului referendumului prin care alegătorii britanici au decis în favoarea Brexitului pe 24 iunie anul acesta. Afacerea se anunță foarte dificilă, deoarece rădăcinile culturii democratice sunt mult mai vechi și mai adânci în Anglia decât pe continent.

Chestiunea exit-ului voluntar din UE nu a fost pusă numai în Marea Britanie. În Germania, Curtea Constituțională a ridicat-o explicit în decizia pe care a dat-o în 2009 în legătură cu ratificarea Tratatului de la Lisabona. Uniunea Europeană, observă Curtea, nu respectă principiile democratice pe care le proclamă, căci „într-o democrație, poporul trebuie să poată să-și desemneze guvernul și puterea legislativă prin vot liber și egal. Acest nucleu dur poate fi completat prin referendumuri asupra unor chestiuni de fond (…). În democrație, decizia poporului stă în centrul formării și afirmării puterii politice: orice guvern democratic cunoaște teama de a pierde puterea în caz că nu este reales.”

Nici vorbă de așa ceva în Uniunea Europeană: nu există vot sau alegeri care ar permite unei opoziții să se structureze și să acceadă la putere pe baza unui program guvernamental. De aici și avertisment solemn al Curții Constituționale: dacă disproporția dintre mărimea atribuțiilor concedate instituțiilor europene și lipsa lor de legitimitate se va adânci, „Republica Federala Germania își rezervă dreptul (…), în ultimă instanță, de a refuza să continue participarea la Uniunea Europeană”.

Vigilența ei nu a scăzut de atunci, așa cum o dovedesc condițiile formulate de Germania pentru a-și pune semnătura pe Acordul de liber schimb dintre UE și Canada (CETA), și mai ales interdicția de a aplica dispozițiile acestui tratat la arbitrajul privat sau la dreptul la muncă.

În ciuda numelui pe care i-l dau chinezii (fà guó: țara legilor), Franța nu dovedește o asemenea vigilență democratică. Dominat de interese politice, Consiliul său Constituțional nu are nici nivelul de calificare, nici autoritatea juridică a omoloagei sale germane. Și mai ales alcătuirea sa îl expune la o rușinoasă confuzie a puterilor. În cazul legii muncii dezbaterea a ajuns să fie condusă de unul dintre miniștri care votaseră proiectul, înainte de a fi desemnat în fruntea Consiliului Constituțional.

Însă discreditarea care amenință democrația franceză are cauze mai profunde. Rod amar al escamotării referendumului din 2005, discreditarea s-a agravat în 2012, atunci când președintele republicii, ales în mai, ca urmare a promisiunii de a renegocia „Tratatul privind Stabilitatea, Coordonarea și Guvernanța în sânul Uniunii economice și monetare”, a decis în iunie să ratifice acest Tratat în Parlament.

Ideea de a supune ratificarea unui referendum a fost abandonată, căci, potrivit ministrului Afacerilor Europene din vremea respectivă, „francezii s-au exprimat cu ocazia alegerilor prezidențiale și legislative”. Argument imparabil, de vreme ce aceștia, într-adevăr, se pronunțaseră cu claritarte în aceste ocazii… împotriva ratificării.

Leagăn al idealului de democrație, nici Grecia nu este mai favorizată de soartă, deși din motive diferite. După ce în 2011 liderii germani și francezi au interzis guvernului de la Atena să-și consulte cetățenii în legătură cu planurile de austeritate dictate de Troika, grecii au folosit prima ocazie ce li s-a oferit pentru a-și exprima refuzul, mai întâi prin alegerea primului guvern Tsipras în mai 2014, apoi prin referendumul din 5 iulie 2014. După nici opt zile, partenerii europeni ai lui Tsipras l-au obligat pe acesta, nu doar să accepte planul respins de alegători, ci și să-și pună cenușă în cap în „Declarația summit-ului zonei euro”. Adăugând la negarea realității negarea democrației, el mărturisește că „dacă asupra caracterului sustenabil al datoriei Greciei planează serioase dubii, aceasta este din cauza lipsei eforturilor de a aplica politicile necesare în ultimele douăsprezece luni, ceea ce a dus la degradarea recentă a condițiilor macroeconomice și financiare ale țării”.

O declarație suprarealistă, care incriminează voturile cetățenilor greci și exonerează de orice responsabilitate guvernele precedente, ca și instituțiile europene și Banca Goldman Sachs (complice la cosmetizarea conturilor publice ale Greciei).

Partizanii acestei pedepsiri exemplare administrate grecilor de către Troika au susținut că chestiunea monedei euro interesează toate țările Zonei Euro și că ea nu se putea supune unui scrutin „local”.

Același argument fusese folosit deja pentru a dicredita toate referendumurile naționale care s-au opus ratificării Tratatelor, de aceiași oameni care aclamaseră referendumurile atunci când fuseseră favorabile

Argumentul a fost reluat recent de cei iritați de obiecțiile Parlamentului valon față de ratificarea CETA, până ce și acesta s-a pocăit și a revenit asupra votului său.


Așadar, europenii nu l-au așteptat pe exuberantul Trump pentru a nu ține seama de rezultatul alegerilor decât dacă era acela dorit de cei ce pretind că știu mai bine decât majoritatea cetățenilor ceea ce este bine pentru ei. Adică cei pe care specialiștii în dreptul canonic îi numeau sanior pars: partea cea mai sănătoasă și mai înțeleaptă a unei comunități.

Indiferent ce părere avem despre Hillary Clinton, despre Brexit, despre tratatele europene sau despre planurile impuse de Troika, ar trebui să fim serios îngrijorați de o atare slăbire a culturii democratice pe continentele unde aceasta s-a născut.

Nu este vorba aici de a critica persoane – toate, la fel de respectabile și de efemere – ci de a semnala amenințarea care planează asupra demnității funcțiilor elective pe care le ocupă sau aspiră să le ocupe.

Democrația este un cadru instituțional fragil, care, acordând credit valorii cuvântului, ne permite să ne confruntăm cu duritate opiniile fără a ajunge la violențe fizice.

Democrația este de asemenea regimul care permite ca experiența bogată a unora dintre membrii unei comunități politice să prevaleze asupra teoriilor sau doctrinelor experților sau predicatorilor.

Însă este un regim care nu poate supraviețui durabil decât cu două condiții, sesizate încă din antichitate: pe de o parte, cetățeni neseparați de prea mari diferențe de bunăstare și capabili să se raporteze la interesul general depășindu-și pasiunile și interesele personale: pe de altă parte, guvernanți conștienți de rangul lor, care nu se consideră stăpâni ai oamenilor ci slujitori ai legilor.

Reamintirea acestor condiții atât de simple ne permite să evaluăm distanța care separă idealul de realitate și să acționăm pentru a o reduce. De asemenea, ne permite să înțelegem cât este de periculos să nu ținem seama de aceste scrutinuri decât atunci când ne convine: discreditarea produsă minează fundamentul însuși al democrației, încurajează nevoia de o mână forte și deschide calea spre violență.