Cu toate aceste întârzieri şi contestaţii, alegerile riscă să se termine în tribunal. Democraţia americană se bazează pe o piatră unghiulară: cine pierde, îşi recunoaşte înfrângerea. Nu există egalitate.
Acul balanţei nu poate da doar 10% din consensuri. Votul este momentul divizării, dar până la urmă se acceptă verdictul. Este secretul Statelor Unite ale Americii. Este scris în motoul lor: e pluribus unum (dintre mulţi, unul), scrie editorialistul Vittorio Macioce.
Ce se întâmplă dacă unul dintre cei doi candidaţi la
Casa Albă revendică propria victorie, în timpul votării? Este exact ce se întâmplă acum, iar asta nu duce spre nimic bun. Motoul, în primul rând, riscă să se ducă în pustii. Unii nu-i recuosc pe ceilalţi. Câştigătorul este ilegitim, iar învinsul nu numai că se resemnează, dar merge la contraatac. S-ar putea deschide o perioadă de recursuri judiciare. Când acest lucru se întâmplă,
democraţia americană e muribundă.
Războiul de secesiune
Ultima dată când un preşedinte a fost repudiat de către cei învinşi, era un anume Abraham Lincoln. Era 6 noiembrie 1860, iar de aici până la războiul civil n-a mai fost decât un pas, Nordul împotriva Sudului, albaştrii împotriva celor gri. Motivul ideologic era abolirea sclaviei, dar dedesubt era altceva: două lumi ce deveniseră incompatibile. Este o cicatrice încă deschisă. Condiţiile sunt acum diferite. Nu mai sunt state care revendică secesiunea, dar există oricum mai multe Americi care nu se recunosc una pe alta. Vechea democraţie născută dintr-o revoltă colonială n-a uitat nici măcar acum, după ce a trecut mai mult de un secol.
Vina e a reţelelor de socializare?
Se spune că frenezia lui Trump şi
Biden ar fi semnul acestor vremuri unde totul este prea rapid.
S-au apucat să se certe pe Twitter ca două neveste bârfitoare. Este nenorocirea reţelelor de socializare. Aici se află virusul. Acest mijloc de comunicare devine mesaj şi corupe bunul simţ? S-ar putea! Doar că aşa este mult prea uşor.
Este un alibi pentru a nu recunoaşte adevărata boală. Nu mijlocul de comunicare este diavolul în această poveste. Diavolul e mult mai vechi. Înseamnă a privi adversarul politic ca şi pe un duşman. Biden şi Trump s-au incriminat la acest nivel, iar odată cu ei şi cele două mari partide care sunt în spatele lor: democraţii şi republicanii. Toate acestea s-au petrecut nu pe reţelele de socializare, ci prin ideile pe care cei doi competitori le reprezintă.
Susţinătorii lui Biden consideră „spurcate” voturile pentru Trump . Este nedemn, fără legitimitate: urât, murdar şi rău. Este o democraţie „fără popor”.
Susţinătorii lui Trump văd în voturile lui Biden mistificări, privilegii, comploturi şi mai ales un conformism de „dictatură culturală”. Este o democraţie fără elite.
Este de fapt ruptura unui pact social. Nu mai e nimic dintr-o poziţie sau alta. Nu mai este zona gri care amortiza conflictul dintre cele două poziţii care sunt ireconciliable de când lumea. Este doar contrastul dintre „oamenii obişnuiţi” şi „filosofi”. E ca şi cum dintr-o dată doi tipi ideali, care există doar ca steroptipuri, devin în mod surprinzător, reali. O zonă politică ce pune în scenă un spectacol de teatru de păpuşi.
Apusul unei civilizaţii
Aceste idei, an după an, corodează sacralitatea democraţiei. Nu mai este, odată cu libertatea, valoarea fondatoare. E ceva marginal, care poate fi lăsat deoparte din raţiuni superioare. Şi nu e doar o criză care se manifestă doar în State. Este un sentiment care traversează tot Occidentul. Sunt semnele apusului unei civilizaţii. Aici trăim, cu o oarecare inconştienţă, fără prea multe remuşcări. Nici mcar nu e de mirare, fiindcă în fond liberal-democraţia este o anomalie, ceva neprevăzut în istoria umanităţii. Este ceva fragil. Aşa a fost mereu. Nu e vina reţelelor de socializare. E doar lipsă de iubire, aceea a două triburi ce merg bâjbâind spre democraţie. Restul e tăcere, scrie Vittorio Macioce
Il Giornale.