În urmă cu mai bine de 40 de ani, un film ciudat, în două părţi, făcea furori şi prin cinematografele din România. Filmul se numea „Mondo Cane”. Nu era o realizare cinematografică de excepţie. Dimpotrivă. Ceea ce se prezenta în el făcea ca, încă pe aproape de sfârşitul primei părţi, sala să se golească aproape în întregime. Spectatorii plecau oripilaţi.

Protagoniştii pelicluei mâncau tot felul de insecte, de la furnici până la viermi, preparate în diverse moduri. Unele jivine erau vii şi le ieşeau printre dinţi. Nu ştiu cum a fost primit filmul pe alte meridiane, dar spectatorul român a dispărut îngreţoşat din sală, nemaiaşteptând sfârşitul, şi s-a repezit la prima crâşmă care i-a ieşit în cale, comandând o poală de mici, însoţiţi de câteva beri, ori o ceafă de porc sau alte astfel de alimente complet dăunătoare, menite să-i scurteze viaţa.

Pe vremea aceea, încă nu se pomenise de mâncarea sănătoasă. Nici de încălzirea globală. Oamenii mâncau ce văzuseră la părinţii, bunicii şi străbunicii lor. Adică: porc, vită, oaie, pui, vânat, brânzeturi, băgând în ei, în inconştienţa lor, astfel de otrăvuri tradiţionale.

Cam tot prin acea vreme, cei care au citit „Jocul cu moartea” , romanul lui Zaharia Stancu, au parcurs îngreţoşaţi cele câteva pagini în care cele două personaje principale, Scaurus şi Diplomatul, reuşind să scape dintr-un tren militar în care fuseseră luaţi cu arcanul pentru a fi duşi pe front în Primul Război Mondial, încercau să se întoarcă pe jos la Bucureşti. Înfometaţi, pe drum, cei doi sunt nevoiţi să prindă un arici, pe care îl pun la frigare ca să-l mănânce. Scaurus (Darie), descrie mirosul greţos care se răspândea de la frigare.

Au mai existat filme şi cărţi, în care personajele, aflate la graniţa dintre viaţă şi moarte, au fost nevoite să consume larve, gândaci sau chiar şobolani, pentru a supravieţui.

Dar asta se întâmpla, pe atunci, doar în filme şi cărţi. Şi niciodată, niciunul dintre noi nu a crezut că ele vor deveni realitate.

Şi totuşi, au devenit!

Am fost luaţi treptat. Mai întâi, ni s-a spus că animalele pe care le mâncăm sunt absolut nesănătoase. Porcul e porc, face colesterol, şi pe deasupra nici nu are maniere. Se poartă urât, de unde şi expresia: „Te porţi ca un proc”! Se mai şi tăvăleşte prin noroi, răscolind tot felul de gripe şi pandemii, cum ar fi gripa porcină. Cu vaca e şi mai rău. Învăţaţii au ajuns la concluzia că, flatulaţiile şi râgâitul vacilor elimină un gaz care încălzeşte planeta, punând-o în pericol de moarte. Asta dacă nu cumva suferă de boala vacii nebune. Nici oaia nu este mai brează. Pe lângă viermele de gălbează, când paşte, în urma ei rămâne pământul ras, numai bun să se transforme în deşert sub acţiunea încălzirii globale. Despre găină… ce să mai vorbim. Râcâie prin gunoaie, răscolind gripa aviară, care era gata-gata să se transforme în pandemie, ca încălzire cu joc de gleznă înainte de pandemia de Covid 19 care ne-a lovit cu adevărat pe toţi.

A urmat etapa a doua, când ni s-a spus că omenirea este ameninţată de foamete. Grânele ucrainene nu mai puteau pleca spre flămânzii planetei, care nici nu mai aveau de unde face rost din altă parte, că grâu se face numai în Ucraina. Deci, cu animalele pe care omul le consuma de obicei, stigmatizate rău de tot, cu grânele planetei blocate în Ucraina, la orizont se arată pentru omenire, hândă, foametea.

Deja începuseră să apară şi ştiri care comparau foametea de după război, din 1946, cu ceea ce urma să ni se întâmple. Stomacul gol, farfuria goală, frigiderul gol. Iar noi, rupţi de foame, prăbuşindu-ne pe stradă de inaniţie.

Cum să nu te sperii când afli că te vei întoarce în ’46, ca să mănânci coajîă de copac pisată, amestecată cu pământ.

Zilele  trecute, această îngrijorare ar fi trebuit să ne dispară. Pentru că cei care îşi închipuie că sunt Dumnezei la cârma acestei planete, şi care emit la Davos şi prin alte adunări, tot felul de aberaţii despre ce vor să ne facă, au găsit soluţia ca umanitatea să nu se prăbuşească din picioare de foame. Nu cu porc, nu cu vită, nu cu oaie, nu cu pui. Ci cu ceva mult mai sănătos. Imaginile din „Mondo Cane” care alungau lumea din sală, riscă să devină realitate în casa fiecăruia dintre noi. Cât om mai avea în proprietate casa, până nu o să ne-o ia statul, care trebuie să aibă grijă de toate, iar individul să i se supună necondiţionat.

Chiar dacă are cea mai mare parte a veceurilor în fundul curţii, când este vorba despre inovaţii, România este în rândul lumii civilizate, care practic a scăpat şi ea de foamete. La Fontaine habar nu a avut atunci când a scris „Greierele şi furnica” că de fapt nu scria o fabulă, ci meniul viitorului.

Zilele trecute a ajuns în ţara noastră şi speranţa mâncării pe săturate. Pungi cu făină de greieri, sănătoasă şi extrem de hrănitoare şi foarte prietenoasă cu mediul. Greierul nici nu se tăvăleşte prin noroi, nici nu flatulează sau râgâie, nici nu scormoneşte prin gunoaie, să împrăşti gripa aviară, nici nu lasă terenul sterp în urma lui. Aici ar fi o problemă cu lăcustele, dar sigur va fi şi ea rezolvată în viitorul foarte apropiat, lăcusta intrând şi ea în meniul oamenilor.

Şi poate nu este departe momentul când, la restaurant vom citi pe meniu, la specialitatea bucătarului: „Ceafă de greier cu sos de muşte cu aripile verzi, împănat cu molii şi garnitură de râme tăvălite prin smântână din lapte de gândaci de bucătătrie.” Râmele mai prezintă un avantaj. Sunt hermafrodite şi pot servi drept un bun exemplu pentru copiii cărora li se bagă în cap la şcoală că îşi pot alege sexul după bunul plac, iar bărbaţii pot rămâne gravizi.

Sugerăm introducerea în meniu a gândacului de Colorado, pentru eficienţa lui economică. După cum se ştie, acesta se hrăneşte cu cartofi. Aşa că nişte gândaci de Colorado, traşi la tigaie, înseamnă o friptură cu garnitura de cartori prăjiţi inclusă.

Să nu dăm, totuşi, năvală la aceste meniuri ultra sănătoase, pentru că o pungă de făină de greieri costă aproape o sută de lei. Aşa că noi, oamenii simpli, încă vom rămâne să mâncăm: porc, vacă, oaie, pui.

Fabula lui La Fontaine este pe cale să-şi piardă şi unul dintre personaje, şi tâlcul. Pentru că greierele nu se va mai duce la vecina sa furnică, să se împrumute „de-o fărâmă cât de mică”, pentru iarnă. Vor creşte în ferme, păscuţi de ciobanii de greieri.

„Cri, cri, cri,

Toamnă gri,

Nu credeam că ai să vii,

Să mă facă ăştia făină gri”.

 

Le dorim, „poftă bună”!