Un astfel de moment este (și) 27 octombrie 1962, când mai multe avioane americane care survolau coasta Cubei într-o misiune de supraveghere au lansat proiectile la mare adâncime către submarinele sovietice.

Conform unor surse sovietice, citate de Arhiva Națională de Securitate a SUA, comandanții submarinelor „au fost suficient de iritați încât să ia în considerare să răspundă cu torpile nucleare, care aveau 15 kilotone de explozibil și o putere aproximativ egală cu cea a bombei care a distrus Hiroshima în august 1945“.

Un om înțelept: secundul căpitanului Vasili Arhipov

În acest caz, decizia de a pregăti o astfel de torpilă nucleară pentru a riposta a fost abandonată în ultimul moment de secundul căpitanului Vasili Arhipov, care probabil a salvat lumea de dezastrul nuclear.

Nu există dubii cu privire la felul în care ar fi reacționat SUA în cazul în care acea torpilă ar fi fost trasă sau cum ar fi răspuns rușii văzându-și țara prăbușindu-se în nori de fum – speculează Noam Chomsky într-un eseu prins în volumul Cine conduce lumea, publicat la noi anul trecut de Editura Litera.

Kennedy declanșase deja alerta premergătoare lansării, comanda DEFCON 2, care „autoriza aeronave americane cu piloți turci să zboare până la Moscova și să arunce bombe“, conform foarte bine informatului analist de la Harvard, Graham Allison, care scrie în Foreign Affairs.

Misiunea Chrome Dome

Un alt moment candidat este ziua de 26 octombrie. Această zi a fost selectată pentru titlul de „cea mai periculoasă zi“ de către pilotul unui B‑52, maiorul Don Clawson, care conducea una dintre acele aeronave NATO și care ne oferă descrieri terifiante ale misiunilor Chrome Dome (CD) din timpul crizei – aeronavele B52 „aflate în alertă aeriană“, având la bord „arme nucleare gata pentru a fi folosite“.

Ziua de 26 octombrie a fost ziua în care „națiunea noastră a fost mai aproape de războiul nuclear ca niciodată“, a scris în „Anecdotele ireverențioase ale unui pilot militar“. În acea zi, Clawson însuși a fost aproape să declanșeze un cataclism terminal. Pilotul a concluzionat: „Am fost ai naibii de norocoși că n-am aruncat în aer întreaga lume și în nici un caz datorită liderilor militari și politici ai acestei țări“.

15 misiuni a câte 24 de ore fiecare

Erorile, confuziile, momentele în care am fost în pragul accidentelor și înțelegerea greșită a ordinelor militare pe care le relatează Clawson sunt năucitoare, dar nu atât de mult pe cât sunt regulile operative de comandă și control sau lipsa lor.

După cum își amintește Clawson experiențele sale în timpul celor 15 misiuni CD de câte 24 de ore, maximum posibil, comandanții oficiali „nu aveau posibilitatea de a opri un echipaj scăpat de sub control sau un membru al acestuia să armeze și să utilizeze armele termonucleare din dotare“.

Linia subțire dintre viață și moarte

Odată ce un echipaj căra arme termonucleare, scrie el, „ar fi fost posibil ca acesta să le armeze și să le folosească fără să se mai poată interveni de la sol. Nu exista nimic care să împiedice aceste sisteme“.

Așadar, echilibrul și evaluarea corectă a situațiilor-limită depind nu doar de decidenții aflați de cele mai multe ori la zeci sau sute de kilometri de locul unei decizii cruciale, ci și de executanții acestor ordine. Subțire, parcă prea subțire linia dintre viață și moarte, dintre operațiune militară de rutină și dezastru planetar. Mai ales când executantul zboară de 24 de ore neîntrerupt.

Te-ar putea interesa și: