Odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Moldovei şi Ţării Româneşti, la 24 ianuarie 1859, problema instrucţiunii publice a fost ridicată la "rangul uneia din cele mai importante chestiuni de stat". În mesajul său din 6/18 decembrie 1859, domnitorul cerea pragmatic ca învăţământul să fie "la îndemâna tuturor claselor", căci "în educaţia poporului, bine condusă, se află cele mai bune garanţii de ordine, de progres şi de patriotism luminat". "Legea instrucţiunii publice", din 1864, a fost prima lege a învățământului românesc și a adus modificări esențiale pentru copiii și dascălii vremii.

Procesul de deschidere a noi şcoli săteşti a continuat în această perioadă, îndeosebi în Ţara Românească.

Tot aici, în anul şcolar 1860-1861 s-a modificat programa de învăţământ, după cea din Moldova, ceea ce a dus la progrese de ordin calitativ.

Fetele, primite în școli în 1859

Nivelul instrucţiunii publice din Moldova era superior celui din Muntenia, însă reţeaua de şcoli săteşti se dezvolta mai greu la nord de Milcov.

În 1859, în Ţara Românească existau la sate 1.381 de şcoli cu 35.450 de elevi, iar anul şcolar 1860-1861 funcţionau 2.157 de şcoli cu 56.460 de elevi, fetele fiind şi ele primite în şcoli. În Moldova, la 1/13 ianuarie 1862, se înregistrau 131 de şcoli săteşti.

Pe de altă parte, dacă în Ţara Românească şcolile normale au înregistrat o întârziere în înfiinţarea lor, la Iaşi funcţiona o şcoală de pregătire a învăţătorilor, la Trei Ierarhi, înfiinţată în 1855.

În oraşe, învăţământul elementar reflecta un grad de evoluţie similar. În 1861, se numărau 75 de şcoli publice de nivel primar pe teritoriul muntean şi oltean, şi alte 65 în Moldova, cu un număr total de elevi de peste 15.000.

Tot mai puține școli particulare

În vara anului 1862, după unificarea administrativă, în Principatele Unite existau 140 de şcoli primare. Progrese au fost înregistrate şi în ce priveşte cuprinderea fetelor în reţeaua de învăţământ.

Aşezămintele Brâncoveneşti au întemeiat cinci externate de fete în Bucureşti. Au luat avânt şcolile secundare, la Bucureşti fiind înfiinţat gimnaziul Gheorghe Lazăr, iar anul următor, gimnaziul Matei Basarab.

După unificarea administrativă, în România funcţionau şapte gimnazii.

Învăţământul particular a înregistrat un regres, numărul şcolilor private muntene scăzând în 1861, de la 250 la 120, în Moldova fiind înregistrate 26 de pensioane.

Școli de arte și meserii

Pe lângă dezvoltarea învăţământului de stat, paşi importanţi a înregistrat şi învăţământul special, dorindu-se "o reorganizare mai întinsă" a şcolii de arte şi meserii.

S-a reorganizat Şcoala de agricultură de la Pantelimon, unde au mai fost create o şcoală de silvicultură şi una de sericicultură.

S-au mai înfiinţat Şcoala de belle arte de la Iaşi, în 1860 şi cea de la Bucureşti, în 1864, Şcoala de muzică şi declamaţiune de la Iaşi şi, în 1864, Conservatorul de la Bucureşti. Şcoala reală din Iaşi a fost transformată, în noiembrie 1860, în Facultate de Ştiinţe.

Învăţământul superior a fost constituit în forme instituţionale plenare. La 10/22 septembrie 1859 a fost numit primul decan al Facultăţii de Ştiinţe Juridice din Bucureşti, care s-a desprins de Colegiul sf. Sava.

Prima universitate românească

În Iaşi s-a constituit prima universitate românească, la 26 octombrie/7 noiembrie 1860, cu trei facultăţi: Drept, Filosofie, Teologie. O Şcoală Superioară de ştiinţe a fost organizată la Bucureşti, în octombrie 1863, urmată, la scurt timp, de Şcoala Superioară de Litere.

La 4/16 iulie 1864 era creată Universitatea din Bucureşti, ce reunea facultăţile de Drept, Filosofie şi Ştiinţe.

Constituirea la 13/25 iulie 1862, a Consiliului Superior al Instrucţiunii Publice, ce reunea personalităţi de la Petrache Poenaru la Mihail Kogălniceanu, a reprezentat un alt moment important în procesul de dezvoltare a învăţământului românesc.

Prima lege a învățământului

Însă cel mai de seamă moment, în această privinţă, l-a reprezentat promulgarea la 5/17 decembrie 1864, a Legii instrucţiunii publice, care a stat timp de peste trei decenii la baza învăţământului românesc.

Învăţământul a devenit unitar în întreaga ţară, cu trei forme de studiu: primar, de patru ani, obligatoriu şi gratuit, secundar (şapte ani) şi universitar (trei ani).

În articolul 31, Legea stipula că ''instrucţiunea elementară este obligatorie şi gratuită pentru toţi copiii de amândouă sexele, începând de la opt până la doisprezece ani''. Legii instrucţiunii publice a intrat în vigoare în septembrie 1865.

Proiectul de lege ''asupra organizării instrucţiunii publice din România'' fusese votat încă din 16/28 martie 1864.

După mai multe amânări şi după ce în prealabil a trecut prin Consiliul de Stat, Legea instrucţiunii publice a fost promulgată de domnul Alexandru Ioan Cuza la 5/17 decembrie 1864.

Obligativitatea cursurilor primare

Potrivit Legii, conducerea învăţământului se exercita prin trei organe: ministru, Consiliul permanent al instrucţiunii şi Consiliul general al instrucţiunii. Autoritatea supremă aparţinea ministrului, ea exercitându-se prin mijlocirea Consiliului permanent al instrucţiunii publice.

Legea prevedea, printre altele: extinderea accesului la educaţie, alfabetizarea populaţiei, diversificarea instrucţiei pentru a veni în întâmpinarea viitoarelor cerinţe ale economiei, responsabilizarea locuitorilor în raport cu statul, comunitatea şi propria existenţă.

Cele dintâi articole referitoare la instrucţia elementară priveau introducerea obligativităţii cursurilor primare pentru copiii de ambele sexe cu vârsta cuprinsă între 8-12 ani.

Dreptul la instrucţie era protejat prin interdicţia meşteşugarilor şi arendaşilor de a angaja ucenici copii de vârstă şcolară care nu posedau certificatul de absolvire a claselor primare.

În caz contrar, angajatorul era dator să achite o amendă, să înscrie copilul la şcoală şi să-i supravegheze frecventarea cursurilor până la 12 ani.

Ce prevedea programa

Un alt principiu modernizator al Legii viza garantarea unităţii învăţământului elementar rural şi urban ce privea programa parcursă de fete şi băieţi.

Învăţarea scrisului şi cititului, familiarizarea cu preceptele religioase, asimilarea de informaţii referitoare la istoria şi geografia României, deprinderea operaţiilor aritmetice au constituit fundamentul cursurilor primare, desfăşurate de-a lungul celor patru ani.

Demnă de semnalat este intenţia legiuitorilor de a diversifica instrucţia primară, introducând pentru fete ore de lucru manual, în care acestea erau iniţiate în confecţionarea articolelor de îmbrăcăminte şi a decoraţiunilor. Pasul făcut în această direcţie, în 1864, a fost continuat mai târziu, pe măsură ce nevoia unui învăţământ practic s-a accentuat.

Au fost menţinute câteva particularităţi între şcolile primare rurale şi cele urbane. Exista un singur învăţător în şcolile săteşti pentru toţi elevii, în schimb, în cele orăşeneşti, existau patru institutori, câte unul pentru fiecare clasă.

Situaţia nu a rămas fără urmări, dat fiind faptul că în şcolile rurale, elevii cu vârste şi pregătiri diferite erau puşi împreună sub ascultarea unei singure persoane, care trebuia să răspundă unor nevoi de cunoaştere diverse.

Emanciparea dascălilor

De asemenea, nivelul de instruire al dascălilor era diferit. La început, învăţătorilor li se pretindeau cunoştinţele dobândite prin finalizarea claselor primare, ceea ce făcea ca universul informaţional al învăţătorului să se identifice cu cel al elevilor săi din anul terminal.

Ulterior, pe măsură, ce au fost înfiinţate şcoli normale primare, învăţătorii erau recrutaţi dintre absolvenţii acestor instituţii care, pe lângă datele de specialitate, le furnizau şi pregătirea pedagogică.

Institutorilor, în schimb, legea le condiţiona ocuparea unui post vacant de frecventarea unei şcoli secundare. Pregătirea superioară a institutorilor în raport cu învăţătorii se reflecta în calitatea muncii la catedră, dar şi în cuantumul salariului.

Chestiunea manualelor a fost abordată prin prisma necesităţii înlocuirii fondului de carte şcolară existent, îndoielnic în privinţa calităţii, cu tipărituri elaborate după anumite norme lingvistice şi de conţinut.

În ceea ce priveşte învăţământul particular, chiar dacă îi sunt rezervate doar câteva articole, Legea din 1864 elimina multe din restricţiile din trecut cu privire la condiţiile necesare unei persoane care dorea să deschidă un institut privat.

Aceste şcoli reprezentau o alternativă la învăţământul public, mai ales la început, când reţeaua de şcoli era redusă. Cu toate acestea numărul lor nu a crescut semnificativ.

Principiile fundamentale ale învăţământului românesc

Legea Instrucţiunii publice are meritul incontestabil de a fi formulat principiile fundamentale pentru organizarea învăţământului românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Prevederile sale modernizatoare (obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei elementare, înfiinţarea corpului de control, reglementarea numirii în funcţie a cadrelor didactice, specificarea modalităţilor de pregătire şi perfecţionare a dascălilor etc.), deşi au purtat amprenta lipsurilor materiale şi umane, au contribuit la responsabilizarea oamenilor de şcoală care au perseverat pe linia concretizării lor.

Aplicarea ideilor înaintate ale acestei legi, obstrucţionată de o serie de carenţe, a produs treptat reformarea acestui domeniu important.