La aproape 30 de ani de la debutul în televiziune, fosta crainică Delia Budeanu a scris o carte autobiografică. A adunat amintirile unor ani “otrăviţi” în care, aşa cum spunea şi în filmul lui Iepan, "trăiam în plină minciună, iar Ceauşescu părea să fie cel mai sincer dintre noi toţi", dar şi gândurile de mai târziu, din vremea în care o altă lume “se năştea haotic şi, aparent, cu ursitoare potrivnice”.

Oricât de subiectivă, povestea Deliei Budeanu, una dintre cele mai frumoase crainice ale Televiziunii Române, rămâne o mărturie importantă dinspre trecut. Un an şi jumătate de muncă, spune Delia Budeanu, adică un proces dureros de exorcizare, efort de care i-a fost teamă, dar pe care a simţit că trebuie să-l facă înainte de a-şi relua, după zece ani de absenţă, munca în televiziune.

Evz: Aproape 30 de ani de televiziune… Delia Budeanu: Tocmai am terminat de scris o carte. Încă n-am dat-o la editură, dar este gata 99,9 la sută. De fapt, 99,99 la sută. Mă gândeam să o propun celor de la Polirom, dar e doar o intenţie mea, încă nu am sunat nicăieri pentru acest proiect. Oricum, în această carte am adunat cei 27 de ani în care am lucrat pentru Televiziunea Română, am dat timpul înapoi şi am încercat să-mi amintesc totul, moment cu moment, din 1970 până în 1997. Mă gândeam să o numesc “Decenii cenzurate” - un titlu provizoriu în aşteptarea unei idei mai bune dar potrivit, având în vedere că până în ’90 am trăit doar cu cenzura. Mi-a făcut foarte rău să fac acest efort de readucere în prezent a unor lucruri teribile, dar trebuia să fac asta.. am lucrat la această carte un an şi jumătate. Am rememorat anii otrăviţi de dinaintea schimbării, speranţa şi apoi mecanismele urii puse în mişcare după revoluţie, bucuria extatică de pe străzile Bucureştiului din 22 decembrie 1989… Îmi amintesc şi acum oameni fără feţe, desfigurate de elan şi efuziune, descătuşare şi lacrimi la vedere, oraşul încremenit de stupoare, motoare ambalate, camioane cu oblonul mobil din spate zbătându-se zgomotos, toate roind haotic pe marile artere. Câteva capitole foarte dureroase din viaţa mea… abia aştept să public această carte şi să nu mă mai gândesc la ele niciodată.

Amintiri din aceşti ani? Mă uit peste capitole… vrei să-ţi vorbesc despre felul în care nu se călătorea înainte? În fiecare zi îmi propuneam să plec din România, definitiv. De fapt, ăsta era gândul care ne bântuia pe toţi pe atunci. Unii reuşeau, prin tot felul de stratageme. Altii, bieţii, treceau Dunărea înot şi îşi pierdeau şi viaţa, alţii plecau la studii, alţii cu familii întregite… eu, care nu doream să plec oricum, ci doar cu familia, n-am găsit nici o variantă convenabilă. Nu aveam nici măcar paşaport personal. Doar unul de serviciu, care stătea la serviciul personal al TVR şi pe care îl primeai numai în ziua în care plecai, în cazul în care îţi reprezentai ţara în străinătate. La deplasări se forma o echipă a TVR, compusă întotdeauna din două persoane, o prezentatoare şi cineva din redacţie, care avea sarcina să facă un raport la întoarcere. Cenzură şi supraveghere permanetă…asta a fost. În cei 20 de ani de muncă în comunism am plecat doar de şapte ori din ţară. Se organizau serile televiziunii române în celelalte ţări ale blocului comunist. Şi era un protocol bilateral care presupunea că, în afară de materialele publicistice, de documentarele şi de filmele pe care le duceam, trebuia să vină şi o prezentatoare “live”. Este prea complicat pentru spaţiul pe care îl avem acum, în schimb toate aceste poveşti vor fi dezbătute în carte pe larg. Într-o bună zi, departamentul de relaţii internaţionale nu a mai vrut să colaboreze cu mine. Cineva de la relaţii, un coleg, mi-a înscenat un incident cu prilejul unei emisiuni în cursul căreia o aveam parteneră pe crainica Republicii Democrate Germane. Colegul de la “relaţii” a pretins că omisesem o ştersătură dintr-un text şI că astfel i-am alterat sensul. Textul în cauză se referea la raportul de forţe de la 23 august 1944 dintre armata sovietică “atotbiruitoare” şi armata română. În fiecare an, după cum balansa raportul de forţe dintre partidele din ţările spaţiului communist, ni se cerea să schimbam textul. În anul acela se ceruse o nouă modificare, o modificare de nuanţă, nu mai era “în frunte cu”, era “cu sprijinul”. Eu citisem altceva decât se dorea şi trebuia în momentul acela politic. După două zile, la ora la care înregistrarea era difuzată pe post, am văzut textul citit de o altă colegă. Nu mi-au spus nimic. Au înregistrat din nou, cu o colegă care prezenta, probabil, mai multă încredere. Aveam 22 de ani în ‘70, cand am debutat. Trecuseră 12 ani de atunci. Din pricina incidentului din 1983, nu am mai fost desemnată să reprezint televiziunea română niciodată în străinătate.

Cât despre călătoriile personale? Abia în ’89 am vrut să am un paşaport personal. Întotdeauna a existat o cale oficială de a obţine un paşaport, numai că acea cale nu ducea, de fapt, nicăieri. În luna aprilie 1989, am primit un formular pe care trebuia să adun 37 de semnături. Le ştiu bine numărul, pentru că vreo şapte luni, până în decembrie, am tot încercat să le strâng pe acel formular. Demersul avea o aparenţă de perfectă legalitate şi o logică. Aceste 37 de semnături erau ale unor şefi de departamente, inclusiv din radio - pentru ca eram uniţi cu radioul pe vremea aceea -, care trebuiau să te exonereze de orice datorie. Fie că erau “instrumente muzicale radio”, “echipamente sportive” radio, biblioteca radio, locuri prin care, de altfel, nici nu puneam piciorul. Trebuia să iau semnături şi de la machiaj… pe scurt, 37 de birouri la uşa cărora am bătut. Intram şi eram întrebată: “Da’ de ce vreţi să plecaţi? Şi unde? Şi cu cine?”. Când de 37 de ori baţi la nişte uşi şi povesteşti că vrei să pleci cu soţul tău.. Unde? La Praga! De ce? În vacanţă… Când trebuie să raspunzi de atâtea ori, este clar că proiectul este mort. Când vrei ceva, nu trebuie să povesteşti. În momentul în care am terminat cu semnăturile, m-am dus la mica agenţie cehoslovacă de pe o străduţă ce dădea în şoseaua Kiseleff şi am rezervat bilet de avion pentru 22 decembrie 1989, ora 13.30, pe ruta Bucureşti-Praga. Luni, pe 18 decembrie, s-au închis graniţele, pentru că începuse revoluţia la Timişoara şi atunci am ştiut că aceasta evadare nu va mai avea loc. Credeam pe atunci că s-au închis definitiv, aşa am simţit, că s-a terminat, că asta a fost. Că se răstoarnă lumea.

ISTORIE

Amintiri "din 22"

Aţi lucrat în televiziunea română şi înainte şi după revoluţie…. În ‘89 locuiam în cartierul Domenii. Pe 21 ştiam ce s-a întâmplat la Sala Dalles, la Universitate, pe Calea Victoriei, auzisem că erau dube şi Dacii negre din care ieşeau tot felul de tipi cu bastoane şi obiecte contondente, care-I loveau pe cei care veneau de la miting… Presupuneam că ăsta e sfârşitul. În 22 eram pe stradă, ne duceam să ducem unei familii o maşină de scris Olivetti, pe care o împrumutaserăm de veun an de zile. Era un delict pe vremea aceea să deţii o maşină de scris. Trebuia declarată la Miliţie, ei doreau să controleze asta, să nu publici materiale subversive, să poată ţine sub control orice text tipărit. Noi aveam o maşină de scris şi nu o declaraserăm. Pe 22 ne-am speriat îngrozitor şi, nu ştiu de ce, am hotărât chiar în ziua aceea să o ducem proprietarului. Pe strada pe care locuiau prietenii noştri alergau nişte copii strigând “am scăpat, a fugit Ceauşescu!”. Am ajuns la televiziune în jurul orei 13.30. Era o mare mulţime care tălăzuia în curte, o luptă corp la corp să poţi intra, o solidalitate fantastică, toată lumea era în extaz. Am intrat şi prima mea imagine este a Preafericitului Teoctist, care venise îmbrăcat în alb şi care stătea aşezat pe un scaun la intrarea în studioul patru, unde era un post de pază. În pragul studioului era criticul Nicolae Manoloescu, cu pardesiul lui negru pe umăr, iar cinci paşi mai încolo - regizorul Sergiu Nicolaescu, cu un bărbat pe care nu l-am mai văzut nici înainte şi nici după. Sergiu Nicolaescu îi spunea celuilalt: “dragă, trebuie să deschidem graniţele. Vezi ce faci la Otopeni!”. Soţul meu, Radu Budeanu, a auzit, - eram chiar în spatele lor – şi m-a întrebat: “Mai este vreo ieşire?” I-am spus “da, pe partea cealaltă se poate ieşi tot în curte!” “Plecăm acasă - a spus el. Ceva nu e în regulă…!” Am crezut că-mi cade cerul în cap, dar eu îl ascultam.. nu aveam niciun motiv să nu-l ascult.

Când s-au spulberat iluziile? Marea solidalitate s-a spulberat rapid, era doar o amintire la sfârşitul lui ianuarie. Au apărut imediat câteva “motive” de tulburare socială, cum ar fi monarhia şi partidele istorice. Mase de muncitori clamau moartea partidelor istorice în Piaţa Victoriei, Domnul Coposu devenise inamicul public nr. 1, România s-a împărţit în două şi a urmat un război româno-român. Încă din primii ani am intrat în Alianţa Civică, doream să grăbim democratizarea ţării. Încă din primele zile ale lui februarie ‘90 a apărut Sindicatul Liber din Televiziune, la care am aderat. De fapt, televiziunea a reprodus, la scara mai mică, ceea ce se întâmpla în ţară, pentru că brusc au apărut alte sindicate, cum ar fi cel pentru Unitatea Televiziunii, în care s-au grupat cei care nu doreau schimbarea, mai ales nu schimbarea şefilor. Acum, sigur că realizezi că au fost stângacii, dar dacă de partea noastră erau fost stângacii, de partea cealaltă a nu a fost nimic altceva decât o ură bine dirijată şi minuţios premeditată. Au urmat momente cumplite în televiziune, oamenii nu şi-au mai spus vreme îndelungată bună-ziua. În numai o lună de zile, faţa lucrurilor s-a schimbat complet.

MITURILE VREMII

„Vai, biata de ea, cât e de drăguţă, dar n-are un picior“

Greutăţi în traziţie? A fost un proces lung. Dotările tehnice nu au ajuns peste noapte în televiziune, dacă la asta vă referiţi. Şi, cât priveşte cadrele şi unghiurile de filmare, de asemenea tot în timp îndelungat s-a schimbat formula. A, să vorbim de celebrele cadre strânse… trebuie să va povestesc ceva foarte drăguţ: atâţia ani am avut cadru strâns sau plan american, încât într-o zi, prin 1997, când m-am dus cu soţul meu să vedem o casă, în ideea de a o cumpăra, mi s-a întâmplat un incident amuzant. Proprietara acelei case, am numit-o în cartea mea ‘Doamna K’, aşa o chema, i-am păstrat iniţiala, nu era atentă la mine deloc, dar se uita insistent la picioarele mele, fixându-mi mai ales genunchii. Eram îmbrăcată într-o rochiţă scurtă, de vară… Situaţia a devenit chiar stânjenitoare şi, după câteva minute bune în cursul cărora nu şi-a luat ochii de la picioarele mele, n-am mai suportat şi am întrebat-o “de ce-mi priviţi picioarele”...? Mi-a mărturisit, vizibil jenată, că ea ştia că port o proteză, ca îmi lipseşte un picior. Stiţi textul “vai, biata de ea, cât e de drăguţă, dar n-are un picior”. Mi-am dat seama că nu e glumă, că era serios... O prietenă din Ploieşti mi-a mărturisit mai târziu că şi la ei se ştia că am o mare problemă, o proteză, asta ştia tot oraşul. Se pare că acel cadru fix era atât de fix, şi trecuseră 20 de ani de când era atât de fix, încât avea deja nevoie de o justificări complicate. Câteodată, la albumul duminical, aveam voie să ni se zărească genunchiul. Era ca un fel de… cum să o interpretăm astăzi… un fel de prăjitură de sfârşit de săptămână. Oricum, am făcut mult sport în adolescenţă şi zvonul acela mi-a căzut foarte rău. Era o consecinţă a nefirescului acelui cadru strâns. Dar eu altceva nu înţeleg: în condiţiile în care toate colegele mele “beneficiau” de acelaşi cadru fix, de ce acest zvon ciudat mă privea numai pe mine…?

Machiaje, ţinute? Aveam o echipă extraordinară, dar am învăţat să-mi fac singură machiajul. Aveam produse excepţionale, Max Factor, pentru că Buftea şi Televiziunea benficiau de importuri de farduri, nişte produse impecabile. Am şi astăzi un fard, sânge de iepure se numeşte, e un brun închis, pe care l-am păstrat în frigider. Este impecabil şi acum, nici acum nu miroase a rânced. Se importau farduri bune şi de aceea nici nu am avut vreodată vreo problemă cu tenul. Şi n-am auzit pe nimeni din jurul meu să se plângă. Oricum, n-am resimţit-o niciodată aşa, pentru că, de fapt, nu ne obliga nimeni să le purtăm. Dar, paradoxal, totul era atunci de bună calitate. Probleme cu cuplul de conducere nu au fost prea multe. Actriţa Violeta Andrei avut necazuri. Soţia dictatorului i-a dat chiar interdicţia de a apărea alături de soţul ei, Ştefan Andrei, care era pe atunci ministrul de externe şi care trebuia să apară la recepţii şi în tot felul de alte împrejurări dictate de demnitatea sa, alături de soţie. I s-a interzis să fie însoţit doar pentru că Violeta era o actriţă foarte iubită şi foarte frumoasă. Şi eu am avut o mică problemă. În ‘85 era atâta tristeţe… a fost atât frig în iarna aia şi atâta lipsă de speranţă, era un an cumplit, de fapt atunci au început anii cei mai grei… nu erau gaze nici aici. În zona Lahovari, aveam zero grade în casă. În dormitor aveam un calorifer cu ulei, pe care puneam cărămizi, ca să încălzim atmosfera. Într-o bună zi m-am tuns. A fost o frondă, n-a fost cochetărie. Îmi stătea aşa de bine… Devenisem un alt personaj, dintr-o altă lume, care nu avea absolut nicio legătură cu cenuşiul programelor noastre de televiziune. Recent am aflat, de la o martoră a scenei, că soţia dictatorului m-a văzut şi a spus “Ce-i cu asta? Afară!” Ca pedeapsă, m-au trimis la radio, unde am rămas luni de zile, până când am facut un memoriu la Petru Enache. Dacă aş fi ştiut atunci că am fost scoasă din televiziune la ordinul ei, n-aş fi mai încercat nimic. Aş fi crezut că este pentru totdeauna. Pe de altă parte, nu puteam să plec când voiau ei. Am plecat atunci când am hotarât eu, în ‘97, când Radu a închis ochii.

ÎNCERCĂRI

Lupta cu cancerul

Apoi aţi avut de luptat cu o boală grea… Am fost un episod cumplit în 1993. Dupa trei ani de nebunie generală, trebuie să înţelegeţi că totul s-a răsturnat atunci, s-a torpilat tot. Este firesc, o să spuneţi, se terminase un regim politic şi s-a născut altul.. Da, dar s-a născut într-un hal… parcă a avut nişte ursitoare potrivnice. Tranziţia a fost tulbure, complicată… multe au rămas nerezolvate până astăzi. În perioada aceea am luat parte la toate mitingurile Alianţei Civice şi ale Convenţiei Democrate… Totul a debutat cu o oboseală cronică. Mai târziu, medicii de la spitalul Sfântul Ioan … am facut o radiografie, diagnosticul nu era chiar liniştitor, au hotărât imediat o intervenţie chirurgicală. Diagnosticul era neoplasm. Neoplasm înseamnă… de fapt, eu nu folosesc niciodată cuvântul care denumeşte această boală. Nu pot să-l numesc, pentru că mi-e teamă de cuvinte. Le şi respect, le şi iubesc, dar mi-e şi teamă de ele. N-am pronunţat niciodată numele acestei boli. Ideea este că nu am luat dignosticul ăla în serios. Pur şi simplu mă gândeam că oamenii ştiu când trebuie să se teamă şi când nu. Sigur, era în zona digestivă, este o zona la care sunt şanse de supravieţuire. La două săptămâni după ce intervenţia a avut loc eram deja acasă. Mi s-a dat să fac chimioterapie şi eu n-am vrut. La prima doză mi-a fost atât de rău încât am decis că acest tratament îmi va fi, de fapt, fatal. Am evitat tratamentul, asumându-mi riscurile. Sigur, nu sfătuiesc pe nimeni să facă aşa ceva, e vorba doar de experienţa mea. Asta ţine doar de individ şi de ceasul în care se află… Eu n-am luat în serios diagnosticul şi nu mi-a fost fatal.

ZECE ANI DEPARTE DE MICUL ECRAN

Aţi părăsit televiziunea în 1997, când a murit soţul dumneavostră … Era de o inteligenţă absolut sclipitoare, era şi un mare boier. Avea şi un umor absolut special. Câteodată, venea acasă cu o bucată de carne, cu cotlete – să zicem, de purcel. Pe atunci mai mâncam câte un cotlet de purcel, din când în când. Acum le-am uitat demult. Nu mai mănânc deloc carne de porc. Intra pe uşă şi spunea: “încă o lovitură dată duşmanilor perfizi”… care duşmani perfizi nu mai contează cine erau, era clar că erau nişte indivizi care te impiedicau să mănânci. “Uite, măcelarul mi-a pus deoparte bucata asta”, spunea el, adăugând “şi iată cum metaforele mele se transformă în şnitele”.

Ce aţi făcut în aceşti zece ani petrecuţi departe de televiziune? A fost necesar să reconstitui patrimoniul imobiliar al familiei mele, care nu este foarte mare, dar nici foarte mic. Trebuia să mă ocup de asta, pentru că în momentul acela locuiam într-o casă cu chirie, iniţial la ICRAL Herăstrau, iar după aceea la RAPPS. În timp ce eram proprietara altor trei immobile şi cu cel de la Sinaia- patru, ocupate de chiriaşi. Nouă ani mi-a luat reconstituirea acestei proprietăţi. Am avut zeci de procese, iar întreaga nebunie s-a terminat în februarie 2002. Jurnalul acestor 9 ani, doar relatarea seacă a tuturor demersurilor făcute de mine, ar fi un real document. Am agendele tuturor acestor ani, pentru că procesele au o derulare previzibilă. Un process dura în medie doi ani. Apoi am început renovarea acestor case, care nu fuseseră îngrijite deloc de nişte chiriaşi care nu aveau nici un motiv să investească în ele. Ani de zile m-am ocupat de fiecare centimetru pătrat, m-am străduit să-l aduc la ce a fost. Casele sunt construite în 1935 şi au aparţinut bunicilor soţului meu. Apoi, încă un an şi jumătate, am scris această carte. Am făcut şi câteva călătorii pe care nu le facusem niciodată şi care erau câteva călătorii esenţiale. Am fost la Paris, la Viena, Washington şi New York, apoi pe o insulă grecească pe care eu o iubesc tare mult, Corfu. Am avut grijă să vizitez în sfârşit Monte Carlo, o călătorie absolut esenţială, pentru că Radu, în ultima lui vară din viaţă, fusese la Monte Carlo şi mi-a spus: “am găsit locul în care ne putem retrage la bătrâneţe. În sudul Franţei”. Cea mai importantă călătorie a fost acum, în septembrie, la Mormântul Sfânt. Nu seamănă cu nimic. Este o lume magică...

PROIECTE

Cu cât entuziam în noile proiecte? Antena 2, prin domnul Mihai Gâdea, mi-a propus o emisiune şi m-a lăsat liberă să o dezvolt. Am acceptat cu entuziasm, m-am gândit că este momentul să mă întorc la telespectatorii mei. Ideea emisiunii este de generaţii faţă în faţă. Aş vrea, dacă se poate, să reuşim să ne armonizăm: generaţia mea, cu generaţia voastră. Aş vrea ca voi să înţelegeţi ce ni s-a întâmplat nouă, cum am trecut perioada de dinainte, şi aş vrea să înţelegeţi că nu cred că, dacă voi aţi fi fost în locul nostru, aţi fi avut vreo posibilitate de ieşire din sistem. Pentru că trebuie să înţelegeţi că noi ne-am născut în acel sistem. Când aveam vreo şapte-opt ani a murit Stalin! Ţin minte că îl aveau colegii mei la şcoală pe Abecedar. O poză cu Stalin primind trandafiri roşii de la doi pionieri îmbujoraţi. Nu aveam nicio şansă! Sigur, nu discut acum despre turnătorii sau de justificarea de a deveni un laş… dar aceste judecăţi nu le facem noi… are cine să le facă.