Imediat după Revoluție, când România ținea încă primele pagini ale ziarelor occidentale, iar jurnalele tv plasau știrile despre români în primul calup informativ, echipe de medici din marile orașe ale lumii soseau la București cu ajutoare, interesați să își pună la dispoziție experiența profesională, să salveze victimele rănite de teroriști sau femeile despre care auziseră că mor pe capete în urma unor avorturi empirice.

O astfel de echipă, niște medici francezi, am întâlnit-o în 1990 la Spitalul Municipal, „Universitarul” de astăzi. Eram câțiva ziariști curioși să vedem ce părere vor avea despre sistemul nostru medical, despre aparaturile învechite, dacă ne vor arăta ce ar trebui să facem ca să ajungem să avem și noi spitale ca ale lor, cum vedeam în filmele de pe „video”. Mișunam pe lângă ei, alături de doctorii noștri, și notam în carnețele până și interjecțiile ce le trădau starea de uimire. Iar francezii nu fac rabat la asta, știți!

Dintre colegii mei jurnaliști, eu eram cea mai în temă când am ajuns la etajul 4 și 5, la secțiile Obstetrică și Ginecologie. Născusem acolo 3 copii, în „vremea lui Ceaușescu”, știam sistemul cu bune și rele. Ceea ce au văzut acolo medicii francezi i-a șocat. Pe noi ne-a șocat dialogul.

Aveau credința că România e o țară de lumea a treia, cu o practică medicală empirică, din cauza căreia mor mulți oameni. Nu citiseră nimic despre medicina românească, pe medicii noștri nu-i văzuseră la congrese internaționale. Știau însă că la noi au fost interzise avorturile din ordinul lui Ceaușescu și că femeile și medicii care le făceau chiuretaj în clandestinitate erau azvârliți în închisori. A fost o mirare totală atunci când un obstetrician de-al nostru le-a povestit cum aflau româncele că sunt gravide în primele două luni de sarcină. Le-a vorbit extrem de natural despre „testul Galli-Mainini”. Ca în manual. Urina femeilor presupus gravide se injecta în cloaca unui broscoi. Dacă acesta elibera spermă în urină, „testul Galli-Mainini” ieșea pozitiv, iar femeia afla că va fi mamă. Era imediat înregistrată și, Doamne-ferește!, să intervină apoi un avort. Era chiuretată numai după ce se obținea aprobarea unui procuror, dată pe baza constatărilor unei comisii medicale ce își asuma răspunderea că avortul a fost spontan și nu provocat.

Această metodă cu broscoiul a părut francezilor ceva ce ținea de pionieratul medicinei, la fel ca și chiuretele pe care le-au văzut în tăvile de inox unde se făcea sterilizarea prin fierbere. S-a râs intens când unul dintre medici a povestit că cea mai mare problemă a avut-o cu colegele de la „Laborator” atunci când au rămas fără broscoi. Mai mureau și batracienii, săracii! Iar materia primă, administratorii spitalului nu o puteau lua de oriunde fiindcă trebuia factură, certificat de calitate… Nemțoaicele, franțuzoaicele aveau „teste-barză” și anticoncepționale, noi aveam broscoi!

Astăzi, cred că pentru tinerii doctori (și nu numai pentru ei) aceste metode par desprinse din istoria medicinei de acum 100 de ani. Așa li s-a părut și francezilor în 1990. Au studiat statisticile cu indicii de natalitate, mortalitate, numărul de intervenții chirurgicale și reușitele, s-au mirat că nu prea avem infecții nozocomiale la dotările precare ale spitalului, iar la sfârșit i-au felicitat pe ai noștri. Medicii români li se păreau niște eroi, care mai mult cu inventivitate și dăruire reușeau să-și trateze bolnavii. Au promis că o să-i ajute. Și s–au ținut de cuvânt. Peste câtva timp, un convoi cu instrumentar chirurgical, seringi și mânuși de unică folosință, aspiratoare vaccum pentru chiuretaje civilizate, medicamente, ață chirurgicală și multe altele, a intrat pe poarta Spitalului Municipal. De atunci au dispărut și broscoii din laboratoare, cu tot cu testul italienesc.

Cu ce au înlocuit broscoii ai noștri politicieni din fruntea ministerului Sănătății, a guvernelor ce s-au perindat la putere în acești 29 de ani? Să zicem: cu fel de fel de lucruri trebuincioase unui act medical modern și de calitate, cu ceva programe naționale pentru unele boli grave.

Nu au investit, însă, în oameni, nu au stimulat mediul privat și, mai ales, nu au construit spitale și policlinici noi.

I-au făcut pe medici să plece din țară.

Nu au găsit niciun fel de strategii și proceduri pentru a nu exista bacterii care să colcăie prin spitale și să ne omoare bătrânii și bebelușii. E de neconceput ca lucruri care pe vremea lui Ceaușescu erau posibile, în România anilor 2000 să nu existe.

Niciun ministru al Sănătății, indiferent de culoarea politică, nu a găsit soluții măcar pentru a „coafa” sistemul sanitar, dacă nu l-a putut schimba de tot. Ba unii s-au găsit chiar să pună piedici acolo unde niște medici încercau să facă ceva nemaifăcut. Au fost decidenți și de la PSD, și de la PNL, UDMR sau tehnocrați. Scandalul cu transplantul de plămâni de la spitalul Sfânta Maria din București e de notorietate, iar Evenimentul zilei a publicat în urmă cu două zile un interviu cu dr. Narcis Copcă, managerul care s-a încăpățânat ca să demonstreze că în spitalul său se poate face „imposibilul” pen tru care ministrul tehnocrat Vlad Voiculescu l-a amenințat cu anchete penale. Al patrulea transplant de plămâni reușit nu mai lasă loc de dubii. Rămâne, însă, gustul amărăciunii că medicul chirurg Igor Tudorache, recunoscut ca o somitate în clinica din Hanovra unde a făcut sute de transplanturi, nu vrea să acorde niciun interviu presei românești despre cele patru operații reușite la „Sf. Maria” de teamă de a nu fi jignit în comentarii anonime. Trist, foarte trist.

De la broscoii gravidelor din „epoca de aur” facem pasul peste timp în acerba luptă cu cancerul. Aici specialiștii noștri nu mai improvizează, aplică proceduri impuse la nivel european. Eventual, unii dintre ei se transformă în dumnezei care împart tratamentele gratuite, mai mereu insuficiente. Ei bine, cu toate neajunsurile din oncologie, s-au găsit medici tineri, pasionați de studiu, de cercetare și de participare activă la congrese și simpozioane internaționale, care au început să folosească tratamente revoluționare de ultimă generație. Imunoterapie. Se face de 3-4 ani la Centrul Oncologic Sf.Nectarie din Craiova și la Clinica Amethyst Radioterapy din Cluj pentru că doi medici oncologi au vrut să trateze cancerul cu cea mai nouă metodă.

Au ieșit din sistemul sanitar de stat, s-au zbătut pentru aprobări de la Ministerul Sănătății, s-au zbătut să obțină trialuri de la producătorii de medicamente, astfel ca românii să nu plătească un tratament scump. Și au rezultate uluitoare, pacienți cu mare speranță de viață și de vindecare în cancere de sân, plămâni, vezică, ficat, melanom.

Tratamentul cu imunoterapie a luat, anul acesta, Premiul Nobel. Știți care a fost impactul în oncologia românească și la nivelul unor decidenți din minister? Niciun medic oncolog plafonat sau vreun funcționar de stat n-au mai putut să spună pacienților: „Imunoterapia?! Apă de ploaie. Ziceți mersi că aveți citostatice!”. Intrăm în al 30-lea an de libertate și democrație. Plătim lunar asigurări. Chiar nimeni dintre politicienii cățărați la putere nu ne poate oferi un sistem sanitar la standarde normale?