Evenimentul Zilei > Social > De la Mazán la Santa Clotilde, cu „rapida”
De la Mazán la Santa Clotilde, cu „rapida”

De la Mazán la Santa Clotilde, cu „rapida”

La Mazán, pentru 2 soli, un motocarro mă duce de partea cealaltă a uscatului dintre două râuri, de unde a doua zi dimineaţă devreme pleacă barca spre Santa Clotilde.

Mazán are două “hospedaje”, aşezate chiar faţă în faţă, lângă micul port. Hospedaje înseamnă ceva care nu îşi permite să se fălească cu numele de “hostel” sau “hotel”, dar are suficientă mândrie ca să nu îşi păstreze în nume sensul de loc care primeşte oaspeţi. Poate fi ceva de la o cameră scorojită dar decentă cu un pat şi o masă, la un semi grajd cu un fel de pat. Oricum pe aici nimic nu scapă umidităţii crescute.

Camera în care aleg să dorm în Mazán e pe undeva pe la mijloc, aproximez. În realitate, nu am de unde şti, pentru că nici unul din cele două hospedaje nu are ferestre la camere, iar lumina electrică funcţionează doar între 6 şi 11 seara, pe când îmi pierd vremea pe afară.

Jos, o tarabă şi obiecte aparent de vânzare întinse până în capătul “magazinului”, unde o fată şi un bătrân se balansează în hamace şi un copil se joacă cu un animal de junglă domesticit. Sus, după ce urci o scară îngustă în spirală, coridorul lung cu camere de închiriat aliniate de-a stânga. Apă curentă, în buda din capătul coridorului strâmt, curge suficientă cât să mă săpunesc şi să rămân aşa. Îndepărtez cât pot din săpunul pe care m-am bucurat mai devreme să îl pun pe mine cu ce apă rămâne pe ţeavă şi mă declar curată.

 

Mă costă 10 soli să dorm aici, la noapte. Uşa cam într-o rână se încuie cu un lacăt mare, după ce dibuiesc că trebuie să o forţez puţin ca să se apropie suficient de canaturi. Motivaţiile politicii de raţionalizare a curentului şi apei în micile aşezări din Amazonia îmi scapă complet.

Într-o oră ajungi vedeta satului

Femeia de la cârciuma (Polleria Cardozo) unde beau nişte bere peruană excelentă îmi spune că nu prea vin turişti pe aici, decât foarte rar. Făcusem cunoştinţă, mai devreme, cu un băiat de la căpitănia portului, întrebând despre barca de mâine spre Santa Clotilde. Căpitănia e un cub de beton îngrădit pe trei laturi, cu gard de sârmă, un antreu mic şi o cameră şi mai mică, în care băiatul se uita la televizor, trântit în hamac. Nu ştie prea multe despre barcă, mai bine mă duc să îl întreb pe patron, îmi explică cum ajung la casa lui.

 

Mi-e lene. Mă întorc la terasa de pe malul apei. Între timp, pare că tot satul a aflat cum mă cheamă. Copiii mă strigă pe nume, mai întâi de la distanţă, apoi apropiindu-se şi recomandându-se, cu voci serioase şi nume de cowboy, ca Jimmy, Jefferson (pronunţat Ieferson) sau Frank. La terasă, fac cunoştintă cu Frank din Lima, inginer la una din numeroasele companii petroliere care îşi împart  subsolul junglei, bogat în ţiţei şi nu numai (aur negru, dar şi aur galben, aud ulterior). Mă va însoţi la Santa Clotilde, unde aşteaptă analizele medicale ale indigenilor pe care compania urmează să îi angajeze.

 

A doua zi, mă trezesc devreme, mai mult din prevedere decât din credinţa că barca va pleca la 8, cum se anunţase. Până la 11 trecute, când chiar plecăm, ştiam deja câte ceva despre Frank şi despre companii petroliere peruane şi avusesem timp să mai testez berea produsă în Iquitos. Doamna de la Polleria Cardozo îmi spune, în loc de la revedere, că n-o să-mi uite niciodată numele. O cred. E plină jungla de el. Şi bancurile cu Tarzan.

”Titi e în Peru, Caca e în Bolivia”

Pornim în trombă, înghesuiţi în “rapida” în care vom petrece 4 ore si ceva. Pe drum, am iar ocazia să observ cât de inechitabil am fost învăţată să gândesc, pentru că fac următoarea confuzie: îmi spun în sinea mea că vorbăreţul de lângă şofer cam bate câmpii, saracul, e cam dus. Vorbeşte mult, declamativ şi tare, şi abia cand realizez că nu vorbeşte singur încep să ascult mai cu atenţie.

Pare că joacă un fel de rol de show host. Povesteşte pe unde trecem, mai spune câte ceva despre Peru, pe la mijlocul drumului ne serveşte nişte sendvişuri, face glume, mai şi cântă “Parece que va llover”. Şi chiar plouă. Torenţial. Bagajele sunt, toate, sus, pe acoperiş, şi la curbele pe care le ia barca îmi fac griji pentru rucsacul meu. Ce nu observasem la plecare e că acolo, pe acoperiş, e un băiat care stă cocoţat pe ele. La viteza aia. Prin cele trei averse prin care trecem timp de peste 4 ore.

 

Crainicul meu are dicţie şi vervă, iar cand ne vom reîntâlni în Santa Clotilde, a doua zi, şi îmi va povesti despre istoria Imperiului Inca, a Peru-ului şi glumele cu Titicaca (“Titi e in Peru, Caca e în Bolivia”), o să am prilejul să aflu că e chiar jurnalist, pentru moment la radioul local.

Citiţi şi:

1.  O româncă prin jungla amazoniană

2.  Rio de Janeiro, nimic periculos

3.  Brazilienii, când nu au ce face, cântă

4.  Tatuaje în Golful Tuturor Sfinţilor

5.  Favelele din Fortaleza

6.  Belém, oraşul de pe axa cauciucului

7.  250 de oameni pe Lebăda Albă

8.  Let's rock and roll, Jesus, baby

9.  Şlagărele româneşti ajung în Amazonia

10.Clandestini la frontiera fatală

11.Peruanii, mai nepunctuali decât românii | FOTO

Descoperiţi şi mâine, pe www.evz.ro,
povestea fascinantă a Lianei Oprea.

Publicat in categoriile: Social
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: