Evenimentul Zilei > Opinii > De la băncile tricolore, la Winners Open și la cele două zile de arest ale lui Florin Cîțu
De la băncile tricolore, la Winners Open și la cele două zile de arest ale lui Florin Cîțu

De la băncile tricolore, la Winners Open și la cele două zile de arest ale lui Florin Cîțu

Am trăit s-o văd și pe asta. Turneu de tenis, WTA,la Cluj…
Sunt dintre aceia care în copilărie și-au făcut ”rachetă” de tenis, din plăci de placaj gros, tăiat după desen, cu traforajul. Fără fileu, cu terenul trasat cu cretă, pe asfalt, cu minge de cauciuc, de trei lei, Cu toții visam să devenim Ilie Năstase. Toți am avut ochii în lacrimi când Nasty a pierdut în istoricul meci cu Stan Smith.
Nu știu câți dintre cei care au participat la acest turneu de la Cluj își mai amintesc de felul cum jucau Rod Laver, Jimmy Connors, Mats Wilander, John McEnroe, Manuel Orantes sau Billye Jean King. Sau câți își mai amintesc când Clujul se zbătea sub rudimentele politice ale unui primar desuet, al cărui obiectiv  public era să vopsească în tricolor toate băncile pe care oamenii se așează zilnic în parcuri și stații de autobuz. N-a reușit asta, dar a reușit, în schimb, să îmbogățească prin manevre administrative o serie de oameni de afaceri, care au prins momentul și au construit apoi adevărate imperii, iar astăzi sunt respectabili ciocoi ai urbei.
N-aș fi crezut că peste doar câțiva ani va fi posibil, în același oraș ”Turneul Winners”, construit cu ferorturile tânărului Patrik Ciorcilă, – fost, și el, pentru o vreme o stea a tenisului românesc. Susținut de famile, și de tânăra lui echipă de la clubul de tenis Winners, au făcut eforturi majore, care au pus pe harta Europei orașul, după modelul marilor orașe ale lumii civilizate.  De acum Clujul va avea două evenimente de mare prestigiu internațional. Un mare festival internațional de film și un  important turneu internațional de tenis…..
Mă pregăteam să amintesc, deși vorbim despre lucruri valoric diferite, și despre ”cunoscutele” așa-zise concerte de la Bonțida, ”Electric castle” și ”Untold”.  Nu vreau să-i supăr pe tinerii puști și puștoaice, dar mai ales, ”pitici de grădină melomani” care populează astfel de concerte, dar gusturile mele în materie de concerte au rămas undeva între Woodstok și Last Waltz. Poate nu înțeleg eu muzica aceasta, atât de profundă, născută și ascultată de acești băieți și fete (sau, mă rog, ce aleg ei să fie), așa că nu m-aș pronunța. Și dacă aș face-o, ar trebui să compar, de la Untold pe cunoscuții muzicieni  Afrojak,  Rudimental DJ, David Guetta, Alok,  Benny Benassi, iar de la  Electric Castle pe The Blaze DJ Set, Asaf Avidan,Dubioza Kolektiv, cu cei care făceau muzică pe vremea marilor concerte, cum a fost Woodstok-ul. Ori, o astfel de comparație este o blasfemie.
”Ultima decadă a anilor ’60 până prin 1973 a fost o goană generaționistă către stup, orice stup muzical, mistic sau politic (sau toate în unul) care promitea o căldură trupească împotriva frigului cosmic al războiului din Vietnam, corupția nixoniană, halucinațiile viitorului, bastoanele poliției, retoricile găunoase ale politicienilor.
Sute de mii de tineri au fost atrași de profeți și sfinți indieni, de muzică venită din zumzetul cosmic al aripilor unor îngeri galactici, de fiori mânioși de injustiție. Toate aceste azvârliri colective din epocă, între care și faimosul Woodstock, au avut efecte imediate, dar și pe termen lung. Se resimt până azi – ecourile lor nu-s încă secate, se prelungesc în tehno-utopia-distopia prezentului. În San Francisco am evitat greu și cu scuze complexe concertele trupei The Grateful Dead, unde se aprindeau mii de chibrite și brichete în ritmul psihedelic menit să atragă atenția extratereștrilor sau intertereștrilor închiși în sufletele noastre civilizate.
Nu aveam probleme cu scopul acestor rugăciuni colective. Îmi plăcea și muzica, deși rareori îi înțelegeam cuvintele. Îi chemam și eu, în mod solitar, pe extra și intratereștri.” – își amintește, frumos și trist, scriitorul Andrei Codrescu, unul din cei care au avut norocul să scape din ”iadul comunist” și să se afle acolo… Noi, care am rămas, ne făceam rachete de tenis din placaj ”tego” și mai târziu ascultam The last Waltz și Festivalul de Jazz de la Montreux pe benzi de magnetofon, pe ”râșnițe” de ZK-147, Tesla sau Majak, care funcționau cu lămpi și cântăreau zeci de kilograme…
Și acum se aprind brichete, și acum se visează, dar visul e altul.  Ceeace visează o bună parte dintre tinerii acum, nu e, deloc, visul lor.  E, mai degrabă, visul neomarxist, indus (prea ușor”) unor tineri, ”o mână de imberbi, – cum bine spune judecătoarea Stoicescu -, cărora nu le crește barba și care nu se hotărăsc dacă să poarte sau nu sutien, a pus mâna pe planetă. (…) Oameni mici și frustrați, înțepeniți în traumele copilăriei în care, probabil, s-au simțit neiubiți, care vor să legifereze frustrarea lor. Să ne facă să ne simțim vinovați pentru neîmplinirile lor. Apoi să întoarcă lumea cu susul în jos. Pentru că vor și pot. Se pretind torturați și marginalizați și ne cer să facem doi pași în spate. Să ne fie rușine că ne simțim și ne numim femei și bărbați, să ne ascundem în grote și, atunci când ieșim, să îngenunchiem cuviincios, în fața oricui, dar nu în fața Lui”.
Mi-a atras atenția o frază din editorialul lui Dan Andronic. ”Adică, cineva din România s-a gândit ca odată cu eliberarea noilor cărți de identitate, să nu mai fim doar Bărbat și Femeie, ci să devenim ceva mult mai vag. Incert, dacă se poate. Este doar un exemplu clasic de încercare de impunere a unor noi norme sociale, printr-un act administrativ. Numai că se pare că autorii lui, din Cluj, s-au cam grăbit. Așa că au fost nevoiți să dea înapoi”. La Cluj se poate vedea, poate cel mai clar, atât evoluția cât și involuția societății românești.
Se observă faptul că partidele noastre tradiționale nu mai au nici un pic de credit. Sunt doar niște grupări de oameni însetați de putere și bani, chinuindu-se, împotriva tradițiilor, a istoriei românești și a lui Dumnezeu, să se racordeze cât mai conform unui trend setat de la Bruxelles. Adică o uniformizare doctrinară și ideologică a tuturor partidelor. În câțiva ani se va reuși să se etufeze orice stridență care pune accente suveraniste sau naționaliste.
Ceeace se petrece acum, când scriu, pe străzile clujului, unde nu știu de ce fost mutat de la Bonțida, unde îi era locul, festivalul ”Electric castle” e un amestec de zgomot și deriziune a actului cultural. Oricine ar fi vrut să participe la un astfel de așa-zis spectacol s-ar fi putut duce, în natură să savureze zgomotul și halucinațiile autoprovocate. Înțeleg eforturile primarului Emil Boc, pentru eforturile de  ”normalizare”  a vieții publice din urbe, dar să obligi orașul să suporte un astfel de ”distracție”, e deja, prea mult.
Pe ecranele televizoarelor curgeau valuri de ură împotriva premierului Câțu, executat de contracandidatul său, Orban. Într-o țară care l-a suportat și votat pe un scelerat ca Traian Băsescu, fost informator sl Securității, cu grămezi de destine distruse în spate (singur, sau împreună cu mai marii ”statului subteran”), într-o țară care l-a suportat pe Orban cu tot cu alcoolismul lui, cu părăsirea locului accidentului, cu mușamalizarea aceea penibilă, au răsărit fetele mari, care, mai-mai că nu cereau arderea pe rug a lui Câțu, care a fost prins, acum 20 de ani băut la volan.
Mă bucur că pot să-mi permit să-l înțeleg pe premier, (deși consider că băutura la volan e o faptă gravă!) pentru că n-am avut norocul să fiu perfect în viața mea; Am greșit, și eu, de multe ori, deși aș fi vrut să fiu imaculat, așa ca cei pe care îî văd acum că nu mai pot trăi, din cauza celor două zile în arestul poliției americane, pentru că fiind week-end, nu exista nici un judecător disponibil. Prefer să fiu mai bun, mai îngăduitor, cu toată lumea. Și asta, nu pentru că mi-aș dori să o schimb în bine.
Las asta în seama ”imaculaților” care au reușit să nu greșească niciodată. Încerc să fiu mai bun ca măsură de rezistență , ca exact această lume, complet mutilată, în care trăiesc, să nu mă schimbe ea pe mine, după chipul ei hâd, de azi.
Am oprit televizorul și mi-am pus minunatul film al lui Scorsese, ”The last Waltz”, care nu este doar un concert, și nici doar un film. Este filmul unui concert de rămas bun…  Povestea din spatele acestui mare concert-film, am regăsit-o într-unul din carnețelele mele – nu știu cui aparține, sau de unde am luat-o, dar o redau mai jos -, doar pentru cei, din ce în ce mai puțini care mai știu că la un moment dat, Lumea avea muzică…
”Fiindcă nu sînt actori acolo, chiar dacă e regizat de Martin Scorsese. Că Bob Dylan a fost cît pe ce să nu mai ajungă și că nu a fost la repetiții. Că Joni Mitchell a fost, dar a avut nevoie de ajutor la obținerea sunetului dorit, cîntecele ei sunînd extrem de ciudat. Că vocea lui Levon Helm a sunat altfel, mai adevărat, tocmai pentru că a fost singura care nu a trecut prin procesare. Că Dylan, cînd a apărut, s-a retras într-un club cu muzică de pian. Cei de la The Band au fost de cîteva ori pe acolo, dar nu au obținut niciodată acceptul lui clar că va participa la film. Levon Helm spunea în 1994 că toată povestea asta cu sfîrșitul formației a fost decizia lui Robbie Robertson.
Chiar se certaseră pe chestia asta.
Robbie era sătul de drumuri și turnee, Levon nu, voia mai mult. După cearta dintre cei doi, lăsată cu amenințări și menționări de avocați, Levon a decis să lase de la el și să participe, dar nu s-a implicat mai defel în eveniment. Nimeni în afară de Robbie nu era pentru un final al trupei. Cînd a auzit vestea, Neil Young a zis că nu e pregătit pentru astfel de vești proaste, iar Dylan a spus că asta l-a întristat mult, fiind și trupa cu care avusese cîteva turnee memorabile. Poate de aici și reticența lui Dylan de a fi parte a acestui final prematur. Dar era Thanksgiving, Ziua Recunoștinței.
Dylan a apărut, cînd cei de la The Band își susțineau cîntarea cu piesele proprii, dar s-a dus direct într-o cabină de probă. În pauză, negocierile au continuat. Se pare că erau unele probleme din cauză că The Last Waltz ar fi rivalizat cu propriul proiect de film al lui Dylan, Renaldo and Clara. Problema era că Warner Bros finanțase filmul lui Scorsese pe baza ideii că Dylan va apărea. Într-un final a acceptat să îi fie filmate ultimele sale două piese, începînd cu „Forever Young”.
În momentul cînd echipa de filmare începea să împacheteze, Bill Graham, promotorul și organizatorul, s-a enervat rău și le-a spus: „La naiba cu voi! Porniți nenorocitele alea de camere și filmați!” Fără intervenția asta, frumusețea de jam-session „I Shall Be Released” ar fi rămas doar pentru public.​
Publicat in categoriile: Opinii
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: