Criza nu ne-a răpit numai siguranţa vieţii, ne-a răpit şi plăcerea vieţii. Ne-a făcut să trăim în tensiune şi stres, să nu mai înţelegem nimic din viaţă, cum se zice.
Căci viaţa nu constă numai în muncă, nici numai în obligaţii. Cândva era la televizor o emisiune numită "O viaţă pentru o idee". Dar eu cred că nici o idee nu merită sacrificarea totală a unei vieţi. Omul trebuie să şi respire, să simtă, cât încă mai poate, darul minunat care i-a fost făcut. Fireşte, ca să te bucuri de viaţă ai nevoie de prosperitate. Nu de bogăţie, ci de lejeritatea vieţii.
Un studiu american arată că oamenii ajung la o stare de mulţumire în jurul sumei "magice" de şaptezeci de mii de dolari pe an. Oricât ar mai câştiga dincolo de această sumă, calitatea vieţii nu mai creşte semnificativ. Miliardarii nu au nici mai multe guri, nici mai mulţi ochi decât oamenii obişnuiţi, cu care de altfel împărtăşesc şi toate neajunsurile vieţii. Nici ei nu pot spera semnificativ mai mult decât are omul de şaptezeci de mii de dolari pe an.
În termeni româneşti, suma magică a mulţumirii sufleteşti echivalează cu vreo patru mii de euro pe lună. Fiindcă nu trăim totuşi în America, sunt dispus să înjumătăţesc suma: cu două mii de euro pe lună, zic eu, un român ar putea fi mulţumit de viaţă. Ce câştigă mai mult se duce pe lucruri neesenţiale: maşini şi case "de orgoliu", simboluri futile ale poziţiei sale sociale.
Ne puteți urmări și pe Google News
Dar, tocmai pentru că trăim în România, nici această sumă, de care se bucură puţini compatrioţi de-ai noştri, nu scuteşte pe nimeni de plictiselile şi neplăcerile vieţii: mizeria ambientală şi morală din jur, dezorganizarea, ambiguitatea şi proasta calitate, în general, a lumii româneşti. Instabilitatea acesteia te face să tremuri zilnic pentru viitorul tău, să simţi că poţi pierde oricând sursa ta de venituri. Câtă vreme trăieşti în România, aş zice, nici un standing de viaţă nu are realitate şi consistenţă.
În vremuri de criză, românii, care în medie nu ajung nici la jumătatea sumei înaintate de mine, care, deci, n-au nici un motiv să se simtă prosperi, ajung să trăiască în infernul muncii în zadar, al epuizării nervoase, al oboselii fără sfârşit şi remediu. Aleargă tot mai tare, nu ca să ajungă mai departe, ci ca să nu dea înapoi prea repede. Cu cât muncesc mai mult, cu atât câştigă mai puţin. Datorită stresului acumulat zilnic, ca şi lipsei de surplusuri materiale, ei renunţă, treptat, la toate bucuriile mărunte dar esenţiale pentru calitatea vieţii.
Aţi observat că prietenii dumneavoastră nu mai dau petreceri? Că vă vedeţi cu ei tot mai rar? Că ieşiţi mai rar în oraş, nu mai vorbesc despre drumuri în staţiuni sau în străinătate? Dincolo de toate sâcâielile lipsei de bani, şi datorită lor în mare parte, oamenii se însingurează, renunţă la socializare, nu mai au puterea de a ieşi din casă. Nu mai cumpără cărţi, nu mai merg serile la spectacole. Fără televizor ar înnebuni de plictiseală şi inactivitate. Iar televizorul, se ştie, tâmpeşte şi îndoctrinează. Nu cred că există vreun rău mai mare în lumea contemporană.
De ce trăim? Ca să ajungem în fiecare seară acasă rupţi de oboseală şi să recurgem la televizor ca la un Prozac tâmpitor? Criza ne-a aruncat pe toţi în această capcană.
Recomandările noastre
