Generații întregi de elevi au învățat la școală de frontul antiotoman și de Țările Române unite în alianțe care ar fi fost baza unirii politice încercate de Mihai Viteazul și reușite într-o oarecare măsură la 1600.

Dar oare așa să fi stat lucrurile? La început, Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun au avut o cooperare bună în primul deceniu al secolului al XV-lea. Dar oare, exemplul lor a fost urmat?

În Țara Românească, Basarabii și Craioveștii erau familiile boierești care alegeau domnitorul. În Moldova, au fost Mușatinii, dar mai târziu au fost și Cantemireștii.

Sistemul de alegere era electiv-ereditar în buna tradiție bizantină. Adică, boierii alegeau Domnul dintre cei care aveau dreptul. Adică aceia care erau „os domnesc”, adică se înrudeau pe linie masculină sau feminină cu  un domnitor anterior.

Nu de puține ori, un domnitor căuta să își asocieze la domnie un fiu pentru ca boierii și sultanul să-l accepte.

Boierii se dușmăneau și partidele boierești se luptau între ele. De regulă, în aceeași țară, boierii susțineau un domn care promova o atitudine de independență față de turci, pentru ca apoi să îl schimbe pentru că un domn autoritar le îngrădea privilegiile.

Relații încordate între domnitorii din Țările Române

Multă vreme se spune că Vlad Țepes și Ștefan cel Mare erau prieteni. Totuși, după a doua domnie a lui Vlad Țepes, finalizată în 1462, Matia Corvin l-a întemnițat pe Vlad (tatăl lui Matia, Iancu de Hunedoara nu s-a înțeles deloc cu tatăl lui Vlad, Vlad Dracul) iar Ștefan a obținut eliberarea lui Vlad abia la 1476.

Ștefan cel Mare a avut grele conflicte cu fratele lui Vlad Țepeș, Radu cel Frumos, cu Basarab Țepeluș și Laiotă Basarab pe ultimii doi, chiar el instalându-i pe tron. Acești domnitori preferau să asculte de turci decât de binefăcătorul lor.

Ștefan cel Mare însuși luptase cu Petru Aron, fratele tatălui său, Bogdan al II-lea, Aron având sprijin polon, fiind ales pe câmpul de luptă la 1457.

Movileștii, descendenții lui Purice Aprodul, devenit boier Movilă nu s-au înțeles cu Mihai Viteazul, ei reușind să-l elimine din Moldova și din Țara Românească.

Matei Basarab și Vasile Lupu au avut două domnii lungi în secolul XVII, dar dușmănia moldo-munteană era enormă, ei confruntându-se în bătălia de la Finta din 1653, Vasile Lupu pierzând temporar tronul.

Ce au schimbat domniile fanariote

Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir au fost doi domni valoroși, dar familiile lor se dușmăneau încât așteptau prilejul să se distrugă reciproc, deși teoretic, obiectivele de politică internă și externă ar fi trebuit să-i apropie.

Dimitrie Cantemir în „Istoria ieroglifică” descrie confruntarea dintre „paseri” și „dobitoace” adică dintre munteni și moldoveni într-o cheie satirică dar în același timp moralizatoare.

Domniile fanariote pe parcursul secolului XVIII și în primele două decenii ale secolului XIX au dus la o apropiere a boierilor pământeni din ambele Țări Române extracarpatice, după ce fuseseră scoși de la masa marilor decizii de către fanarioți cu suitele lor venite din Fanar.

Unii domni au reușit să domnească alternativ în ambele țări, ceea ce a consolidat apropierea economică și culturală.

Transilvania era condusă de voievozi care proveneau din rândul nobilimii, cei cu origine românească fiind practic maghiarizați și adepți ai catolicismului pentru că niciun ardelean nu putea fi nobil dacă ar fi fost ortodox.

Țările Române nu fac excepție în raport cu alte state europene medievale, la capitolul rivalități statale. Evul Mediu, prin excelență este masculin, bazat pe contract senior-vasal și pe conflicte în numele credinței și onoarei.