Parlamentul francez a votat marți legea care interzice orice violență cât de mică în educarea copiilor. Este interzis inclusiv să lași un copil să plângă.

Un comentariu strălucit al filosofului Anne-Sophie Chazaud în Le Figaro.

Pentru a nu fi sancționată de anumite organizații internaționale și a nu cădea victimă oprobriului venit mai ales din partea Consiliului Europei sau a Unicef, Franța s-a arătat docilă și obedientă. Palma la fund a fost interzisă formal printr-un vot definitiv al Parlamentului.

Franța devine astfel a 56-a țară care interzice violențele educative obișnuite, în urma unei mișcări sociale inițiate încă din 1979 de Suedia.

Nimeni nu dorește să facă apologia violenței și a relelor tratamente, față de care există deja toate instrumentele juridice necesare. Nimeni nu consideră nici că folosirea regulată, disproporționată sau arbitrară a violenței educative poate da naștere la relații sănătoase, echilibrate și constructive între copii și părinți.

Însă această intruziune a legiuitorului în intimitatea raporturilor familiale și a metodelor educative pare în cel mai înalt grad contestabilă din multe puncte de vedere.

Societatea contemporană, postmodernă și victimizantă se caracterizează și așa printr-o supra-legalizare a tuturor aspectelor relaționale.

A-i priva pe părinți de dreptul de a sancționa, inclusiv prin intermediul unei mici corecții manuale, sau de a amenința (căci legea prevede și interzicerea amenințărilor) este o manieră nu doar de a-i oriva pe aceștia de o pârghie puternică în instituirea unei autorități pe care societatea le-o cere în mod paradoxal să o restaureze (și în lipsa căreia observăm zilnic importante daune), dar este mai ales o manieră foarte păgubitoare de a se amesteca în sfera domestică, într-un mod invaziv și care seamănă îndoială și neîncredere în familie.

Dimpotrivă, părinții au nevoie mai mult ca oricând să fie sprijiniți. Cu această lege, se găsesc de facto în poziția de acuzați potențiali. Ca și cum ar fi cu toții niște brute abia ieșite din grote, fără inimă și dornici să-și masacreze copiii la prima ocazie.

În țara precursoare a acestei aberații moralizatoare, Suedia, foarte rari sunt cei care îndrăznesc să rupă tăcerea pentru a denunța efectele dezastruoase ale acestui sistem care penalizează părinții și autoritatea educativă. Educație care nu se întemeiază pe o democrație sau pe o deliberare permanentă, ci pe o structură în mod necesar asimetrică.

Psihiatrul David Eberhard, curajosul autor al cărții „Copiii suedezi au luat puterea”, subliniază astfel că răsfățații copii din Suedia au devenit niște copii-regi, mai capricioși și în mod frecvent incapabili (ceea ce era cât se poate de previzibil cu un minimum de bun simț) să facă față frustrărilor și dificultăților vieții, odată ajunși la vârsta maturității.

Să adăugăm că aceste relații de neîncredere și de scepticism, în care societatea se amestecă în ceea ce nu o privește, dau naștere de altfel unor relații dezastruoase, care amintesc de regimurile totalitare în care copiii sunt încurajați să-și denunțe părinții.

În Suedia, sunt depuse foarte numeroase plângeri intra-familiale, adesea complet năucitoare (de exemplu, un părinte s-a trezit inculpat pentru că și-a pălmuit fata care îl scuipase în obraz pentru că refuzase să-i cumpere un DVD), aparatul legislativ și incitarea socială făcându-i pe copii să fie suspicioși față de propriii părinți.

Mai degrabă decât să promoveze această lege, care de altfel va rămâne pur facultativă și moralizantă (acesta fiind chiar scopul: infantilizarea și admonestarea părinților, în loc de întărirea discursului de autoritate ai cărui primi depozitari ar trebui să fie aceștia) și lipsită de efecte penale constrângătoare, doar citită la oficierea căsătoriei la articolul 371-1 din Codul Civil privind „autoritatea parentală față de persoana copilului”, ar fi fost preferabilă și mai utilă întărirea mijloacelor efective ale serviciilor de protecție a copilului, ale căror probleme nu se mai sfârșesc și care în prezent sunt depășite de luarea în grijă a copiilor de imigranți.

Cu titlu de exemplu, noua lege prevede că va fi interzis inclusiv să lași să plângă un bebeluș singur. Totuși, dacă nimeni nu dorește abandonarea propriului copil pradă unui necaz insondabil și interminabil, oricine știe că angoasa separării poate provoca o tristețe colerică foarte profundă și totuși necesară: în acest mod un copil învață că în ciuda plânsului, după un timp necesar, părintele revine, nu a dispărut definitiv.

Învățarea acestei prezențe/absențe este indispensabilă pentru formarea psihologiei copilului. A ceda de fiecare dată nevoii de prezență, principiului plăcerii, nu poate fi decât dăunător pe termen lung ființei aflate în formare, când chiar aceste momente de despărțire trebuie ritualizate.

A lăsa un copil să plângă singur (dar veghind de la distanță) este de milenii cel mai sigur mod ca aceste plânsete să înceteze definitiv și copilul să crească.

Dar, în fond, ieșirea din infantilism este cu adevărat obiectivul în această societate bazată pe „drepturile la...” și pe eterna plângere victimizantă?

Miza mai complexă și adesea mai dureroasă a aventurii educative constă în a aduce la maturitate făpturi umane, desigur fericite și înfloritoare, dar mai cu seamă capabile să reziste dorințelor lor, să își accepte frustrările, să le amâne sau chiar să renunțe la ele.

Această ucenicie față de „pulsiunea plăcerii” care caracterizează copilul trebuie să se facă de o manieră constructivă și educativă, adică acând un efect de învățătură înscris în experiență și pe termen lung.

Dorința de satisfacție, refuzul de a accepta regulile, refuzul de a asculta (căci educația familială este și locul unde se învață ascultarea, care pregătește pentru acceptarea – luminată – a limitelor și legilor proprii vieții și societății) sunt reacții uneori incoercibile ale copilului și în fața cărora o mică bătaie la fund sau o palmă fac să li se pună capăt.

Aceste mici corecțiie educative, cu măsură dar ferme, permit și sublinierea simbolică a absenței simetriei în relația educativă.

Această asimetrie este de asemenea, într-un plan mai profund, ceea ce garantează dar și structurează respectul datorat vârstnicilor, strămoșilor, Istoriei care ne precede, în plan personal și colectiv.

În aceste condiții, cum ar putea neo-progresismul postmodern, beat de excese prometeice, să accepte palma la fund?