Spre deosebire de populaţile musulmane care s-au sălăşluit în Europa occidentală, europenii se dezic tot mai mult de la tradiţia lor şi de cultura lor europeană pentru a prelua alte modele culturale orientale. Dincolo de principiile juridice, europenii încep să fie tot mai puţini europeni, renegându-şi originile creştine, adică renegându-şi trecutul care i-a conferit, de fapt, identitatea pe care o are… Prin urmare, avem doi pioni pe tabla Europei: europenii care îşi reneagă rădăcinile, lucru ce conduce la o inevitabilă cofuzie ientitară şi comunitatea musulmană care îşi menţine şi impune (uneori chiar violent) propria identitate. Psihologia ne învaţă că cel care are o identitate puternică şi-o va impune asupra celui care are o identitate confuză. Un coleg iranian (care este creştin caldeu) mi-a spus odată: “musulmanii vor cuceri Europa cu armele Europei”, lucru cu care sunt perfect de acord. (Dan Pătraşcu)

Credinţa (religia) în care se naşte şi se mişcă omul (chiar necredincios, pentru că, indiferent de el, tot ceea ce îl înconjoară vorbeşte despre trecutul din care se naşte prezentul, matrice, la rândul lui, pentru viitor), este parte componentă a identităţii sale, ca fundament al tradiţiilor şi al culturii societăţii căreia acesta îi aparţine. Mulţi vorbim despre Dumnezeu, despre Credinţă, despre religie şi despre Biserică ca nişte “doctori în toate” ce ne aflăm, dar puţini cunoaştem cu adevărat subiectele în cauză; de aici idei sucite, idei greşite fanatisme pro şi contra, de aici înfierare şi respingere din partea ateiştilor (care nu-şi dau seama că însuşi ateismul a devenit pentru ei o religie în numele căreia contestă, intoleranţi, de exemplu, ortodoxia).

Suntem acum, cu toţii, foarte aproape de începutul Postului Paştilor – unii chiar aderând la acesta, alţii indiferenţi, alţii ridiculizând atât postul cât şi Paştile, cea mai mare sărbătoarea a creştinătăţii. Ce nu ştiu cei care nu sunt interesaţi, sau îi sunt ostili, este că, cu voia sau fără voia lor, aceasta chiar are loc, tot aşa cum, fără a fi nevoie de aprobarea lor, a apărut universul. 

De aceea, dată fiind  puţina noastră cunoaştere actuală a acestui domeniu, vă propun ca, până la Înviere, să profităm de aceste drum şi să încercăm o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de Alexander Schmemann, prin intermediul cărţii sale “Postul cel Mare”, de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, dar şi de textele altor teologi sau sfinţi părinţi. (Cei care nu sunteţi prea acomodaţi cu subiectele religioase nu vă speriaţi: în ceea ce urmează nu veţi întâlni un limbaj teologic elevat, adică cuvinte care nu există în limbajul comun şi care să nu vă spună nimic. Nu vă cer decât puţină disponibilitate, puţină răbdare şi puţin interes pentru a mai afla câte ceva despre cine suntem.)

Postul: călătoria către Paşti

Postul Paştilor “este o adevărată şcoală a pocăinţei la care fiecare creştin trebuie să meargă an de an pentru a-şi adânci credinţa, a-şi reconsidera şi, dacă este posibil, a-şi schimba viaţa. Este un minunat pelerinaj către izvoarele credinţei ortodoxe – o redescoperire a felului ortodox de a fi” – spune Schmemann. Cum orice călătorie duce undeva, iar în jurul Paştilor gravitează întreaga viaţă a Bisericii, anul liturgic devine un pelerinaj către Paşti, iar Postul, finalul acestei călătorii. Odată ajunşi, bucuria marii sărbători ne va face să cântăm în timpul Liturghiei pascale: Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ şi aceasta pentru că am primit noua viaţă dăruită, tuturor celor care cred, de către Hristos. De Paşti prăznuim Învierea lui Hristos ca pe ceva care s-a petrecut, se petrece şi se va petrece cu noi căci prin propria sa moarte Hristos “a schimbat natura intimă a morţii, a transformat-o într-o punte – o ‘trecere’, un ‘Paşti’ – către Împărăţia lui Dumnezeu” schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală”. De Paşti, fiecare dintre noi primeşte o nouă asigurare că viaţa lui nu se termină aici şi nici nu rămâne prinsă într-un întuneric al îngheţului dezolării, sau al focului eternelor păreri de rău.

Pregătirea pentru Postul Paştilor

Ştiindu-ne superficialitatea şi prinderea noastră în mrejele vieţii pământeşti, şi deci greutatea trecerii de la cele lumeşti la cele duhovniceşti, Biserica a orânduit o perioadă de pregătire în care să începem să ne trezim şi să ne apropiem de sensul şi încercările Postului şi care include cele cinci duminici care preced Postul.

Dorinţa

Prima dintre duminici (cea care, anul acesta, a fost în 25 ianuarie) este cea a lui Zaheu (Luca XIX, 1-10), un om mic de statură care dorea să îl vadă pe Hristos şi pentru că dorinţa îi era foarte mare se urcă într-un copac. Drept răsplată, Iisus nu numai că îl remarcă dar, în aceeaşi zi, merge în casa lui. “Omul urmează dorinţei sale. Se poate spune chiar că omul este dorinţă, iar acest adevăr psihologic fundamental despre firea omenească este mărturisit de Evanghelie: Unde este comoara ta, spune Hristos, acolo este şi inima ta. O dorinţă puternică înfrânge limitările fireşti ale omului şi, când cu pasiune omul doreşte ceva, realizează lucruri pe care firesc nu le poate săvârşi. … Singura problemă este totuşi dacă noi ne dorim lucrurile bune, dacă puterea dorinţei din noi este orientată către scopuri bune ..” Zaheu a dorit lucrul cel bun, “El a forţat atenţia lui Hristos, L-a adus pe Hristos în casa lui. Aceasta este deci prima  vestire, prima invitaţie: să conştientizăm ceea ce avem cel mai profund şi adevărat în noi, să conştientizăm setea şi foamea pentru Absolutul care este în noi, fie că îl ştim sau nu”.

Smerenia

A doua duminică (cea din 1 februarie) ne vorbeşte despre următoarea dimensiune importantă a pocăinţei: căutarea smereniei. Pericopa evanghelică a Vameşului şi Fariseului (Luca XVIII, 10-14) ne pune în faţă doi oameni despre a căror viaţă nu ne spune nimic, pe care nu îi diferenţiază în ceea ce priveşte păcatele sau bunele: fariseul, un om care se crede exemplar pentru că respecta normele religioase ale momentului şi vameşul, despre care nu ni se spune că nu le-ar respecta, dar care, socotindu-se el însuşi păcătos, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.

Fariseul deturnează sensul religiei către o serie de gesturi exterioare, încercând să cumpere bunăvoinţa cerească: zeciuiala pe care o dă la Templu este culmea cucerniciei sale; mândria e materia care lucrează în interiorul său. Vameşul, probabil nu diferit de el, nu aminteşte faptele sale bune; el se roagă. “Smerenia – spune Sfântul Ioan Gură de Aur în omilia la această duminică – nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie cînd cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine”.

Vameşul este smerit. Iar smerenia, afirmă Schmemann, nu este un semn al ignoranţei, incompetenţei, slăbiciunii aşa cum suntem îndemnaţi a crede astăzi, când “ni se insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine”. Smerenia este putere; puterea de a-ţi vedea imperfecţiunea. Măsura smereniei este chiar Dumnezeu, care “este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi”. Si poţi deveni smerit urmând modelul lui Hristos “măsurând totul prin El, raportând totul la El”. Rugăciunea de smerenie este începutul adevăratei pocăinţe care este “o reîntoarcere la adevărata rânduială a lucrurilor”, iar smerenia deplină este “rodul şi sfârşitul pocăinţei”.

Întoarcerea

A treia duminica (cea din 8 februarie) conţine parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Pocăinţa a fost şi este adesea asimilată unei relatări “juridice” a păcatelor, relatare în care “ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificaţie sau putere reală. Acest ceva este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu …”. “Dar Biserica este aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu …”. “Şi atunci când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce: … mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tăi. Aceasta este tâlcuirea parabolei fiului care se întoarce acasă, fiu care a fost pierdut şi s-a aflat, mort şi a înviat pentru că Dumnezeu pe păcătoşii, care se întorc la el, “nu numai că nu-i pedepseşte, ci El însuşi umblă după dânşii şi-i caută, şi aflându-i se bucură de ei mai mult decât de cei drepţi” (Ioan Gură de Aur).

Dar mai este un tâlc în această parabolă pe care ni-l dezvăluie tot Ioan: “Când noi ştim că suntem păcătoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim uşuratici la minte şi leneşi, căci amândouă acestea ne-ar duce la pieire. Adică deznădejdea ne împiedică de a ne scula din căderea în păcate, iară uşurătatea minţii face, ca şi cei ce stau, să se poticnească şi să cadă”.

La Utrenia din această duminică se cântă tristul, nostalgicul şi atât de frumosul Psalm 136, Psalmul înstrăinării, cântat de evrei în captivitatea babilonică şi devenit cântecul omului care realizează îndepărtarea de Dumnezeu, iar cântându-l, devine om din nou.

La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion …

De te voi uita Ierusalime uitată să fie dreapta mea!

Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele …

Va urma