De ce n-ai vrut să ne lași să fim liberi, Ion Iliescu?

După cum mulți dintre cei ce mă cunosc și mă citesc știu, eu nu sunt bucureșteancă. Evenimentele din decembrie 1989 și cele din 1990 m-au găsit la Oradea, unde m-am născut și locuiesc încă. Asta nu înseamnă că n-am simțit în adâncul sufletului meu glonțul ce-a sfâșiat carnea timișorenilor, apoi a bucureștenilor la Revoluție. Nu înseamnă că n-am simțit pe rând frică, descătușare, dorință de libertate, apoi curaj nebunesc, la fel ca cei care au stat în calea gloanțelor, le-au încasat și au murit sau au supraviețuit mutilați sufletește.

Am auzit apoi șuieratul scurt al bâtei până să-mi atingă carnea și oasele la mineriadă. Apoi sunetul înfundat când izbitura zdrobea țesuturi și fărâma oase. Oasele mele, carnea mea. Bâtele acelea m-au zdrobit chiar dacă nu m-au atins. Bâtele acelea m-au mutilat fără să-mi sfâșie carnea, fără să-mi curgă sânge din răni. Rănile nu erau pe trupul meu, violurile nu mi se întâmplaseră mie. Eram întreagă, acasă la Oradea. Dar oare de ce simțeam că hoardele acelea flâmânde de sânge mă rupseseră pe mine în bucăți, mă lăsaseră toată vânătăi, toată însângerată. târându-mi pe caldarâm membrele rupte, spaimele îngrozitoare, uimirea de fi zdrobită de ai mei, de români ca mine, de frații și surorile mele?

De ce-mi țineam dinții în palme, jumătate de scalp în mână, de ce printre degete-mi șiroia sângele lor? De ce mă durea tot trupul, de ce-mi erau toate oasele rupte, zdrobite, de ce capul îmi bubuia sub furtuna ciomegelor ce-l loveau, îl despicau, îl tocau și-i împrăștiau creierii pe pereți, pe vitrine, pe gratii, pe bastoanele de polițiști, pe lămpașe, pe salopete, pe bâte, pe nume de oameni, prin satele din care veneau, pe părinții și strămoșii lor, pe ulițele și tindele caselor lor, pe câmpul pe care-l sădiseră odată, pe spicul grâului ce-l seceraseră ca pe mine atunci când se năpustiseră peste frații și surorile mele, peste ochelariști, bărboși, pletoși, mustăcioși, golani ce nu ceruseră nimic altceva decât să fie liberi?

De ce n-ai vrut să ne lași liberi, Ion Iliescu? Te-ntreb acum când ești în amurgul vieții tale. Mai ai puțin și mori de bătrânețe. Pactul pe care l-ai făcut cu Diavolul, nu e valabil. El e Marele Înșelător. Ți-a luat sufletul de tânăr, a făcut ce-a vrut cu el, te-a lăsat golit de orice sentiment uman, o simplă carcasă goală, o cutie ce nu adăpostește nimic.

OMS, stare de alertă la cel mai înalt nivel. Epidemia considerată urgenţă de sănătate

Facebook și TikTok, interzise de un mare angajator din România. Angajații sunt foc și pară

Ai să mori și tu, Ion Iliescu, la fel ca oricare alt muritor. Trupul tău va putrezi mâncat de viermi și nu vei lăsa nimic altceva în urma ta decât cadavrele peste care ai călcat pentru putere. Și-s multe. Și dacă ai avea o conștiință, te-ai înfiora, ai suferi și n-ai dormi nopțile, revăzând scenele apocaliptice ale miilor de morți ce-ar trebui să te bântuie clipă de clipă. Și să te chinuie, să te mistuie ca un foc etern. Să te doară la fel cum i-au durut pe ei rănile făcute de glonț și de bâte. Să te doară violurile și moartea. Să te bântuie blestemele părinților, plănsetele mamelor și ale copiilor, ura fraților… Să n-ai liniște și pace, odihnă să n-ai, Ion Iliescu. Îți doresc să simți toate gloanțele ce mi-au răpus frații și surorile, toate bâtele ce le-au fărâmat oasele și le-au zdrobit carnea. Îți doresc ca toți morții să ți se arate în ultimele clipe ale vieții tale, rând pe rând. Să le simți durerea și privirile pline de reproș și întrebări fără răspuns. Îți doresc să vezi, în ultimele clipe ale vieții tale blestemate, Ion Iliescu, toate fețele înlăcrimate ale celor pe care i-ai lăsat fără copii, părinți, rude sau prieteni, iar în ultima secundă a existenței tale blestemate, să suferi atât de tare încât să-ți dorești să nu te fi născut.