Instituțiile implicate în combaterea terorismului au nevoie de instrumente mai eficiente pentru a lupta cu acest fenomen, care pune stăpânire pe Europa. În toate țările UE confruntate cu pericolul terorismului islamist s-a reluat dezbaterea pe această temă, după atacul asupra redacției Charlie Hebdo și după dejucarea mai multor tentative de atac terorist. Nevoia de a întări serviciile secrete, Justiția, Poliția și alte structuri responsabile cu siguranța cetățenilor din aceste state este absolut legitimă.
În democrațile consolidate din Occident, există instituții puternice, care veghează ca, odată cu extinderea puterii structurilor de securitate, să nu fie lezate drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Există pericolul ca, pe fondul isteriei declanșate de înmulțirea atentatelor islamiste, cei care trăiesc în aceste țări, din dorința de a le fi protejată integritatea fizică, să fie de acord cu o retrângere drastică a libertăților individuale. Rolul instituțiilor de control, în special al Justiției, este tocmai acela de a veghea ca echilibrele democratice să nu fie afectate.
Și în România se discută intens despre adoptarea de către Parlament a două legi, botezate de mass media, Legile Big Brother, absolut necesare în combaterea pericolului terorist. Este vorba de Legea securității cibernetice și Legea retenției datelor cu caracter personal. Ambele au mari probleme în materie de respectarea drepturilor cetățenilor, iar Curtea Constituțională (CCR) și Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) au tras deja semnale de alarmă în acest sens. Mai mult, cele două instituții s-au implicat activ în corectarea celor două acte normative, care, în forma lor inițială, prezintă multe vulnerabilități și pot genera abuzuri tocmai din partea instutuțiilor chemate să-i protejeze pe români.
Fără îndoială, prevenirea unor astfel de abuzuri se poate face doar dacă accesul istituțiilor (servicii secrete, DIICOT) la datele cu caracter personal, la comunicații, la activitatea unor persoane în mediile electronice este avizat de un judecător, iar CCR și CSM insistă, în mod legitim, asupra acestui lucru. Pentru ca un cetățean să fie urmărit, să-i fie ascultate telefoanele, să i se scotocească prin dispozitivele electronice pe care le folosește, să fie culese informații din trecutul său, trebuie să existe indicii concrete că este un potențial pericol. Ori acest lucru nu-l poate stabili decât un judecător, în baza unor probe obținute de serviciile secrete și procurori.
Să presupunem că cineva este foarte interesat de fenomenul terorismului islamist. Citește foarte mult despre islam, despre activitatea teroristă a unor fundamentaliști, intră pe diverse site-uri pentru a afla cum se construiesc bombele artizanale, vorbește la telefon cu apropiații despre preocupările lui. Instituțiile statului îl iau în vizor și ajung la concluzia că este suspect, că este necesară monitorizarea lui mai atentă, prin aplicarea unor metode mai intruzive, care-i lezează intimitatea: ascultarea telefoanelor, monitorizarea activităților sale în mediul online, filajul etc. În mod natural, ofițerii serviciilor secrete sau procurorii anti-terorism sunt tentați să meargă mai departe cu investigarea ”suspectului”, până în momentul în care dețin date certe că este un factor de risc.
Și dacă cetățeanul respectiv nu este un terorist? Dacă intenția sa este doar de a afla cât mai multe lucruri despre fundamentalismul islamic, nu de a se alătura unei rețele teroriste, sau de a pune la cale un atentat? Ar trebui să-i fie lezat dreptul la viață privată până când autoritățile se lămuresc în privința lui? Cu siguranță, nu. Pentru a se întâmpla acest lucru trebuie să existe indicii temeinice că omul e un terorist în devenire. Ori acest lucru trebuie stabilit de o instanță independentă, nu de instituțiile care-l investighează. Numai un judecător este în măsură să discearnă dacă interesul său pentru terorismul islamic este benign, sau nu.
Nu văd cum obținerea unui mandat din partea unui judecător ar putea afecta strângerea de informații despre cineva, în timp util, astfel încât să poată fi preîntâmpinat un potențial atac terorist. Instituțiile specializate ar trebui să explice opiniei publice acest lucru. Nevoia de a câștiga timp prețios, invocată foarte des, nu este un argument suficient de convingător. În situații de maximă urgență, mandatul se poate obține rapid. Dacă indiciile sunt temeinice, analizarea lor de către un magistrat nu durează foarte mult. Oricum este suspect faptul că Legile Big Brother au fost elaborate într-o manieră atât de intruzivă, iar acest lucru trebuie analizat cu mare atenție.
Recomandările noastre
